COVID în vremea Ciumei și a bastarzilor lui Brâncoveanu

Orice om are nevoie în diferite momente ale vieții de proiecții iluzorii asupra viitorului, asupra comunității în care trăiește, de care să se agațe mental pentru a putea trece de ziua grea de azi sau lipsa de chef a dimineții de mâine. Nu știu, poate pentru că am mai urcat o scară, dar am ajuns cumva în punctul în care nu îmi place să mă mai mint, în care nu-mi mai fac gânduri de care să mă agăt pentru viitor. Privesc mai degrabă pragmatic cam tot ce mă înconjoară și asta nu lasă loc naivității, dar nici negativismului.

Se fac cinci luni de muncă de acasă, de VPN pornit, de obișnuit cu starea de fapt, cu insecuritățile și gândurile generate de pandemie. Accept schimbarea, port mască în mai toate aglomerările interioare și exterioare unde trebuie să fiu, cu spălatul mâinilor nu aveam o problemă nici înainte, cu distanțarea fizică, ce să zic? … mă ajută și gabaritul să o mențin. Am înțeles că așa o să fie pentru o lungă perioadă de aici încolo, de aceea, orice foc de paie aruncat în media nu mă scandalizează, cel mult mă amuză, tocmai pentru a putea trece mai ușor.

Știu că o să scriu mult și în van dar, în calitate de contribuabil, rog respectuos autoritățile statului, grupurile ministeriale și cele de comunicare să aibă în vedere aspectele prezentate în rândurile de mai jos. Sunt perfect conștient de faptul că acest text nu va trece de un grup restâns de prieteni, dar exprimarea unor opinii e o formă personală de terapie, iar multiplicarea acestui gest la nivel de societate cred că naște o generație asumată, deschisă și lucidă.

Dacă aș fi tatăl unui școlar, singura mea preocupare până în septembrie ar fi ca guvernul, prin ministerul educației și cel al sănătății, împreună cu primăriile să redeschidă școlile. Testarea periodică, gratuită a elevilor, epidemiologi plimbati prin toată țara care să configureze trasee, clase împărțite în mai multe grupe, angajări noi, bonusuri pentru orele suplimentare ale profesorilor, cursuri scurtate la 30-40 de minute, măști și dezinfectant pe fiecare bancă, dilatarea anului școlar. Nu știu, poate nu sunt cele mai bune idei, dar la 15 septembrie ministerele trebuie să readucă copiii în școli, pentru a le oferi o șansă. Dacă depășim granița marilor orașe cu 15-20 de km, viața capătă alte gusturi. De cele mai multe ori, dispozitivul de pe care un copil să facă cursuri online înseamnă salariul pentru o lună a unuia dintre părinți. Părinți care, în lipsă de alte ajutoare, trebuie să aleagă între mersul la muncă și supravegherea copilului, acasă. Nu mai vorbim de o conexiune bună la internet care e posibilă doar în anumite zone urbane și preorăsenești. Tocmai pentru că nu e vorba de scrollat pe Facebook, Instragram sau TikTok, ci de Zoom, Teams sau orice altă aplicație similară care să meargă fără întreruperi. Unde mai punem efectul psihologic? Mă aventurez să zic că marea majoritate a copiilor preferă să-și revadă colegii în detrimentul întâlnirilor cu bunicii pe care trebuie să îi protejeze.

În continuare, vin și pun două întrebări în care nu o să fiu foarte simpatic. Dacă pentru un copil e periculos să meargă la scoală, nu e la fel de periculos să stea la coadă, nas în nas cu alte persoane, la Jumbo, Auchan sau în alte spații închise (situații pe care le văd frecvent)?

Pe de altă parte, dacă nu putem implementa un sistem educațional funcțional, nu mai bine suspendăm orice formă de învătământ, până când aceasta va fi posibilă? Totodată tăiem și 50% din plățile bugetare către toți angajații statului care au sau vor avea activitatea suspendată. Poate așa vin cu idei mai multe, poate se mobilizează, poate pun presiune asupra ministerului de care aparțin, poate se solidarizează și caută seturi de bune practici în țările unde se întâmplă să funcționeze domeniilor lor de activitate.

Mergem mai departe și observăm că discursul președintelui, cel dintâi comunicator al țării, duce problema COVID-19 în terenul politic și o trasformă în subiect electoral pentru alegerile ce vor veni. De ce să mint, asta mă relaxează. Ori situația e gravă, trăim într-o țară de nebuni, iar cel dintâi dintre ei se gândește că ne salveze obținând pentru partidul lui 2 % în plus. Ori situația nu e atât de gravă, dar e singurul subiect de care dispunem, așa că îi dăm înainte.

Oricum ar fi, chiar dacă Iohannis e orchestra din Titanic care cântă balada Ciumei și a Covidului cel rău, alegerile trebuie să se întâmple la termen. Eventual în mai multe zile, respectând distanța, dar trebuie să se întâmple. Ține de libertatea mea ca alegător, dacă vreau să mă duc sau nu, dar în aceste vremuri ciudate măcar să am impresia că acest drept există și pot să mi-l exprim liber. Nu de alta, dar să nu ne obișnuim așa, neîntrebați.

Am o imagine destul de clară asupra clasei politice, nu am nevoie de prea multă campanie electorală ca să stabilesc dacă prefer un candidat sau altul sau aleg să-mi anulez buletinul. De asta, rog competitorii să nu abuzeze de subiectul COVID-19. Din exces de zel și din dorința de a se imortaliza drept salvatori ai patriei s-ar putea să facă raportări greșite (nu că ar fi prima dată). Cifre mari care scad grație acțiunilor lor. Doar că cifrele astea mari, pentru perioade lungi, pot afecta libera circulație a cetățenilor în diferite țări UE și nu numai. Nu de alta, dar e știut faptul că străinii se bucură că ne văd atunci când ne pun la muncă prost plătită.

Zic asta pentru că nu pot să uit prima seară în Berlin. Anul trecut, avion aterizat târziu, ajuns la hotel, restaurante închise, foame. Singura variantă disponibilă, un turc la două străzi de hotel. Intrăm, salutăm, alegem, comandăm. Intre timp, de dragul discuției, turcul ne întreabă de unde suntem? Zic România. La care turcul răspunde franc că nu semănăm cu românii pe care el îi stie și că în Berlin suntem cunoscuți pentru lejeritatea cu care golim portofele și bancomate, adăugând și gestul din degete aferent.

Pentru toți ceilalți români din țară sau diaspora, ar fi nedrept să pierdem libertăți obținute cu greu, dar și generații viitoare din cauza nepriceperii sau intereselor câtorva. Dacă e periculos sau ne e frică sau nu știm, haideți să ne oprim, dar pentru cât timp ne mai permitem?

Risipitori de mântuire

WhatsApp Image 2020-04-15 at 10.01.27Am reușit să irosim și această ocazie. Aveam un moment în care să arătăm că putem fi altfel, că legea-i una pentru toți și o respectăm întocmai. Dar nu, noi tot evităm și alegem calea scurtă în drumul spre moarte, crezând că înlesnim și mântuirea astfel. Aveam de respectat câteva zile de sărbătoare în izolare, tocmai pentru că riscul de contaminare și sporire a bolii să fie mult diminuat. Dar noi nu și nu, împartim nuiele de Florii și lumânări, apă, pâine și vin de Paște.

Facem doi pași în spate și ne amintim ce s-a întamplat în parcarea aeroportului din Cluj, iar după câteva zile de la eveniment iese Arafat în interviu la Marius Tucă și confirmă că hotărârea plecării în masă a fost aprobată la cel mai înalt nivel, deși Orban mima surprinderea în seara cu pricina. Ne aminitim și că organizarea a fost mioritică, oierească la propriu. La fisura apărută în Cluj se adaugă lovitura de ciocan dată de măsurile luate prin noua ordonanță militară. Așadar, declarația de aseară a ministrului de interne a pus capăt perioadei de izolare.

În primul rând, vreau să subliniez că această derogare proclamată de ministrul Vela e discriminatorie pentru ceilalți creștini care au celebrat sărbătoarea învierii lui Hristos.

Urmăresc destul de atent comunicarea Bisericii Ortodoxe și a reprezentanților ei și cred că presiunea mare a venit din partea oamenilor și nu a instituției. Am văzut reacții virulente din partea „credincioșilor”, chiar la adresa preoților care țineau liveuri pe facebook. De asemenea, calculul electoral a avut un vot hotărâtor în luarea deciziei.

Aceiași credincioși care ar trebui să aibă un moment de sinceritate cu ei înșisi. Cât din viața lor a fost o reflexie a învățăturii creștine, cât din tot ce au făcut, au trăit a fost pe placul Domnului (așa cum se spune)? Câți din cei care pun presiune pe instituțiile publice au citit Biblia? Oare nu cumva suntem mulți dintre noi în situația studentului care are absențe multe și nemotivate, care nu și-a citit cursurile și care se trezește în dimineața examenului să-și facă niște fițuici … spirituale în cazul de față?

Să presupunem că există și o infinit zecimală șansă de contaminare. Aceasta trebuia evitată, tocmai pentru a da un mesaj clar întregii societăți. Personal cred că lumânarea se poate aprinde și de la brichetă și luminează sărbătoarea la fel de bine. Apa, pâinea și vinul cred că sunt la îndemâna oricărui credincios în ziua de Paște și dacă sunt consumate pentru împărtășanie, atunci se vor face trup și sânge dacă asta este credința, nu e nevoie de misionari mijlocitori cu caschetă și baston. Nu acum, când suntem la jumătatea perioadei de izolare, când insecuritatea sanitară se ține de mână cu imprevizibilul economic.

Știți ce, mântuirea e un termen prea înalt și adeseori prea abstractizat. Dacă după moarte reușești să rămâi în memoria câtorva apropiați care să mai aducă vorba despre tine, cu drag,  ca despre un bun exemplu, cred că ai făcut suficienți pași spre mântuire. Nu trebuie să fim habotnici, practicile tradiționaliste duse până la prostie se numesc superstiții. Iar superstiția e colegă de cameră cu vrăjitoria, cu farmecele și nu are nici un corespondent în lecția iubirii, care este creștinismul. Iubire pe care ar trebui să o practicăm prin izolare, dacă tot e impusă, încercând astfel să nu sufocăm șubredul sistem sanitar, iubire pe care să o avem pentru cei care muncesc izolați de propriile familii pentru a recupera vieți.

De o rezonanță mult mai mare ar fi dacă toți creștinii practicanți ar ieși la geamuri și în balcoane și ar cânta „Prohodul” în Vinerea Mare și “Hristos a înviat!” la miezul nopții de sâmbătă spre duminică. Din siguranța propriei case, ar provoca o puternică mișcare de asumare colectivă a credinței, de rupere a cutumelor sociale și un gest simbolic în fața morții, mai ales în aceste zile, de plângere, speranță și bucurie a reîntrupării, a reîntregirii.

WhatsApp Image 2020-04-15 at 10.16.34

Lasagna cu ragù de vită picant și ciuperci

Când mă gândesc la bucătăria italiană, îmi aduc aminte de bunica. Știu, sună a clișeu, dar când toată lumea e înnebunită după tortelini îmi amintesc de colțunașii ei. Focaccia, pizza? Turtele coapte pe plită unse sau umplute cu te miri ce. Și iar se întâmplau minuni! Minestrone? Păi ce, bunica nu făcea o zamă de lobodă sau de sfeclă cu toate legumele din grădină?!

Asemănările și exemplele pot continua la nesfârșit pentru că în principiu e vorba despre o bucătărie a sărăciei în care femeile făceau mai multă muncă de creație decât rețete după tipar. Această bucătărie, în timp, s-a globalizat, îmbogățindu-se cu noi ingrediente, a ajuns să propună, de data asta în restaurante, noi dish-uri care reînvie mâncarea tradițională prin imaginație. Ce ciudățenie a existenței, clasicul se naște și reînvie prin imaginar, restul e repetitivitate.

Istoric atribuită bazinului mediteranian, unii spun Grecia antică, alții Italia, lasagna este o pagină din cartea de bucate a întregii omeniri, poate pentru că ingredientele ce o compun pot fi atât de diverse încât a devenit plăcută de oameni cu gusturi diferite. Personal îmi place pentru că pare un fel de mâncare ca un alint al soțiilor pentru bărbații muncitori din nord, fie că sunt tați, soți sau copii. O mâncare pentru băieți robuști, densă în calorii, care îți dă energie pentru tot restul zilei, dar care solicită un volum mare de muncă.

A rămas clasică prin așezarea straturilor de bechamel, foaia de pastă și sosul de carne. În schimb ingredientele ce compun cele trei elemente pot fi modificate. Asta am făcut și eu, aducând preparatul final pe strada gustului meu.

Așadar, orice lasagna pornește de la sosul bechamel. Într-o tigaie înaltă am pus aproximativ două linguri de ulei de măsline, la foc mediu, peste care am lăsat să se prăjească o lingură plină de semințe de chimen, până au început să-și emane mirosul. Peste, am adăugat doua, trei linguri de făină albă, ce s-au legat împreună cu jumătate de litru de lapte într-un sos de consistența unei compoziții de clătite. Când sosul începe să fiarbă, amestecând continuu am pus sarea, piperul și un cub de unt, de dimensiunea unei nuci. Focul stins, game over, trecem la treaba serioasă.

Am curățat și tocat rând pe rând o ceapă mare, trei morcovi, o jumătate de țelină medie pe care le-am așezat la foc scăzut cu puțin ulei să se înmoaie și să se caramelizeze. Peste, am pus aproximativ 750 de grame de carne tocată de vită, un vârf de cuțit de rozmarin mărunțit, sare și piper. După ce carnea își schimbă culoarea se adaugă cinci, șase roșii mari proaspete sau două cutii de roșii în suc propriu (în funcție de sezon). Orice alegeți, încercați să le înlăturați coaja, e greu digerabilă și inestetică. Un pahar de vin roșu nu strică, restul completați cu apă până acoperiți toată fiertura.

Când lichidul s-a redus și sosul a capătăt o consistentă uniformă am adăugat o linguriță de sos iute făcut de mine, pentru efectul surpriză, pentru un plus de personalitate. Sosul picant poate fi înlocuit cu puțin ardei iute tocat.

Pentru că am vrut să aduc produsul final mai aproape de zona mea originară, să îi dau ceva din caracterul de pădurean am adăugat un strat de ciuperci. Am tocat mărunt o cutie de 500 de grame de ciuperci pe care le-am tras la tigaie cu patru căței de usturoi și puțin piper, până zeama s-a redus complet și ciupercile au prins o nuantă arămie.

Pe fundul vasului care urma să fie băgat la cuptor am așezat primul strat de bechamel, după care foile de lasagna, apoi succesiv sosul de carne, foi, ciuperci, bechamel, din nou foi, sos de carne, stratul final de foi, bechamel, câteva frunze de busuioc și parmezan.

Cuptorul preîncălzit a variat timp de 40 – 45 de minute între 160 și 180 de grade până am ajuns la culoarea și consistența dorită. Odată scoasă de la căldură este nevoie de un exercițiu de răbdare autoimpusă, timp în care straturile se așează. Sigur că esteții culinari vă vor recomanda un pahar de vin roșu sau rose, în funcție de proporțiile straturilor. Am zis pas și în tot răstimpul preparării am uitat un Edelweiss în frigider, care a domolit atât picantul și fierbințeala din farfurie cât și pe cea de afară.

Fish and chips, guilty pleasure, vinovat pe jumătate

Când mi-e poftă de vreo nenorocire cu care să-mi bat joc de mine și ai mei, dar să mă simt vinovat doar pe jumătate, aleg fish and chips. Nu traduc, pentru că la noi nu există un produs echivalent și peștele românesc se mănâncă majoritar prăjit în mălai cu mămăligă și băltit într-un mujdei apos cu usturoi.

Revenind la plăcerea mea nevinovată, de cele mai multe ori se folosește cod și 100% dintre popoarele cu apă caldă de mai mult timp decât noi preferă peștele de apă sărată. Eu zic așa, cel mai bun pește e cel mai proaspăt și cel care îți place.

Pentru două persoane, am ales astăzi un șalău de aproximativ 1 kg pentru prospețime și carnea care se rupe în fâșii mari, fără prea multe oase, care nu face mâncatul un exercițiu de dexteritate. Când vine vorba de mâncare, destinația e plăcerea, de asta munca pe care o implică curățatul de mațe, solzi și oase merită la final, când te joci cu furculița prin el.

WhatsApp Image 2019-05-30 at 21.28.54

Odată plictiseala pregătirii peștelui depășită, trecem la obiective, cum ar zice prietenii corporatiști. Vrem moale-aburind la interior și fierbinte-crocant la exterior, atât pentru cartofi, dar mai ales pentru pește.

Pentru asta, prima regulă pe care o știu este că peștele și cartofii nu au voie sa aibă apă pe ei, implicit nu punem sare pentru că deshidratează.

Trecem la prăjeală, primii care fac baie sunt cartofii. Norocul meu, în această perioadă a anului, găsesc în piață cartofi noi. Ii las în coaja lor subțire, dar îi spăl bine-bine, îi tai inegal în felii mari, 4 sau 8 în funcție de corpolență, le șterg excesul de apă și îi arunc în baia de ulei care urlă, dar nu fumegă de fierbințeală. Și când zic baie, păi baie să fie, în funcție de cât de generoși sunteți. Nu-i aglomerez, prefer mai multe prăjeli și îi las până se fac aurii, ușor maronii (liderii pușcăriabili știu de ce…pentru extra-crunch). Îi scot la final într-un bol cu hârtie de bucătărie pe fund, tot acum le pun și sarea, poate niște rozmarin.

Cum am spus la început, la noi peștele e pe bază de mălai sau făcut snițel cu ou și făină. Eu prefer să înnoate fileurile într-un mix de consistența smântânii din bere rece, făină, sare și puțin praf de copt. Cu cât berea mai rece cu atât mai crocant, obținem efectul de tempura din bucătăria asiatică. Prăjit în același ulei în care au fost cartofii, peștele rămâne suculent la interior și primește o crustă pentru care mai meriți o bere.

Ehei, când vine vorba de sos, eu rămân tradiționalist și vreau un iz de usturoi. Dar fac un sos în care bag în blender câte o legătură de ceapă și usturoi verde, încă una de pătrunjel și ulei cât să lege totul. Pentru dichis am pus zeama de la jumătate de lămâie și câteva frunze de busuioc. O felie de lămăie nu strică.

Vorbe multe, dar asta e genul de prăjeală care la final merită încă o bere liniștită, am muncit destul.

WhatsApp Image 2019-05-30 at 21.29.58

 

Păi…Despre ce vorbim noi aici, domnule? | Teatrul Act

Teatrul Act
foto : http://www.teatrulact.ro/movies/paidespre-ce-vorbim-noi-aici-domnule

Țăranul român rămâne cumva peste timp fibra caracterului local. De la Ilie Moromete, la ciobanul moldovean din Miorița, la Ion, toți sunt oglinzi ale modului de a fi și a actiona, ce se păstrează neschimbat în linii mari pe acest pământ.

Inspirată din romanul „Moromeții” al lui Marin Preda, reprezentația propune întâlnirea între Cocoșilă (George Mihăiță) și Ilie Moromete (Marcel Iureș), care prin natura discuției și a faptelor ilustrate duc convenția într-un continuu prezent neschimbat.

Un Ilie Moromete lumânăratic, prelung ca ceara ce se scurge în noaptea de Înviere, deschide spectacolul „Păi…Despre ce vorbim noi aici, domnule?” de la teatrul Act. E o imagine de o duioșie fără de sfârsit. Ochii stafidiți și ridurile feței sunt expresia urmelor lăsate de sinusoidala vieții.

Discuția între cele două personaje se poartă într-un frust dezarmant. Când Moromete curios, iscoditor constată veșnicul decalaj față de țările civilizate, Cocoșilă răspunde abrupt „Pentru că suntem proști! „, punând accent pe educație, lasă ironic între paranteze așa zisa inteligență nativă. Așadar, Cocoșilă, pare a fi vocea conștiinței, un personaj care gravitează în jurul celuilalt ca un îndreptar moral. Un organ complementar lipsă în organismul românesc.

Nu cred că dependența de propria bătătură e o linie definitorie doar pentru noi, românii, dar starea de disconfort, de neadaptare, chiar dorința de întoarcere sunt mai acute decât la alte popoare.

Perimetrul curții este pentru țăranul impersonat de Iureș un fel de spațiu existențial primordial. Pasul făcut dincolo de gard pare în primă fază o părăsire a zonei de liniște, acolo unde nici mâncarea, nici băutura, nici politica nu-și schimbă gustul. Dar avansănd dincolo de gard și împlicit în spectacol gestul capătă noi valențe. Ajungem la însingurare, rememorare și luptă cu amintirile. E un moment în care simți nodul în gât și lacrimile bătrânilor ce-și văd astăzi nepoții în story-urile de pe rețelele de socializare. Același sentiment de neputință și regretul gândului că poate ar fi putut face mai mult.

Cărțile de memorii sau de istorie solicită timp pe care de cele mai multe ori societatea nu ni-l permite. Alergăm spre mai bine, mai mult, obosind zilnic spre un viitor captiv, ajungem să rostogolim datorii. Luați o pauză, mergeți la teatru, acolo unde singura datorie e să rostogolim memoriile personajelor, să învățăm din experiențele lor, să respirăm în întuneric clipa de liniște de la început, să ne ridicăm și să aplaudăm la final.

Marcel Iureș George Mihăiță Teatrul Act

Vreau să fiu cel mai hulit votant USR

Câteva gânduri scurte la închiderea urnelor europarlamentare:

  1. Dragnea avea culoarea galbenă a cerii, la fel ca Ponta în seara prezidențialelor. Dacă gruparea Firea, Pandele, Negoiță îi răspund PSD-ului și îl apucă de mâna de ajutor cerută de Dragnea, prezidențialele 2019 și parlamentarele 2020 se joacă. PSD regrupat e mai puternic decât dopurile de șampanie care se vor deschide în această seară.
  2. Președintele Iohannis a câștigat un referendum pe care și l-a făcut singur greu. Și-a lovit încă o dată genunchii politici sustinând demisia guvernului. În iarnă îi sedea mai bine în paltonul de opozant.
  3. Dacă Victor Ponta ducea ProRomânia la 8%, mâine era președinte PSD. A fost mic, rămâne Mickey Mouse-ul politicii românești.
  4. Mi-e frică de un guvern cu Orban premier, Turcan, Ben-Oni Ardelean și Ioan Bălan (așa zisul finanțator al lui Orban) miniștri. Foștii tătici PDL, Blaga și Falcă, vor fi la croissante.
  5. Cel mai înspăimântător gest al serii a fost sincronul din aplauzele celor de la USR. Doar la congresele PCR mai vedeai așa coregrafie. Nenatural, dezgustător!
  6. Dacă după numărătoare, redistribuire, alianta USR-PLUS trece peste 25%, va fi o victorie mult prea grea pentru umerii lor. Să nu fie un CDR renăscut, astfel țapul ispășitor va fi încă o generație decepționată.
  7. Ultimul cuvânt pentru Liviu Dragnea: „De la referendum ai luat, la referendum ți s-a dat. Fie numele referendumului binecuvântat!”

Cum este influențată opțiunea politică de avansul tehnologic?

Se pare că nivelul de educație a maselor la nivel global scade direct proporțional cu gradul de dezvoltare a industriei IT și a inteligenței artificiale în mod particular. Și nu este de vină populația. Observând cel mai simplu exemplu, în agricultură, trecerea de la munca cu ajutorul animalelor, la cea în care se folosesc utilaje agricole manevrate de oameni și mai apoi trecerea la utilaje conduse de algoritmi presupune perioade istorice tot mai scurte. Astfel, scurtarea acestor timpi în care poți fi specialist într-un domeniu de interes duce invariabil la nevoia de recalificare.

Un proces de continuă reorientare profesională face ca mare parte din populație să se simtă abandonată. Și acest sentiment va crește odată cu avansul tehnologic și cu desființarea locurilor de muncă care urmează o procedură. Un tipar repetitiv poate fi interpretat de un robot, utilaj care poate fi utilizat fără costurile suplimentare pe care le implică elementul uman (program fix, bani extra pentru muncă extra, randament variabil, etc). Un astfel de echipament trebuie doar monitorizat și intervenit în cazul apariției unor disfunctionalități.

Asta duce la existența unei pături de angajați hiperspecializați, foarte bine plătiți, o falie de mijloc din ce în ce mai subțire și o mare masă de posibili șomeri în continuă căutare de locuri de muncă. Fără doar și poate apar discrepanțe tot mai mari și percepții diferite asupra vieții. Unii vor avea impresia despre ceilalți că sunt oarecum în directa lor întreținere, că sunt o paria a societății și că ar trebui să beneficieze de tot mai puține drepturi.

Parte din clasa politică și susținătorii lor încă se mint împărțindu-se doctrinar în stânga și dreapta? E doar o dovadă de naivitate sau mai bine zis un alint de bonton nesusținut de realitate. Dată fiind situația prezentată anterior, prezentul și viitorul apropiat așează opțiunea politică între populiști și reprezentanți ai multinaționalelor. Asta pentru că în democrație există o singură variabilă, banii, iar sursa lor decide votul.

Dacă în anii de după revoluție dorința de libertate era mai mult un slogan decât un fapt real, iar reprimarea s-a făcut brutal cu aportul minerilor aduși în capitală, suntem astăzi într-o situație care este comparabilă. Libertatea nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, însă gustul prosperității și debarasarea de viața de azi pe mâine duce în societatea românească la stări de spirit comparabile cu cele din primii ani post-decembriști. Tensiunea aproape palpabilă, scindarea și ușurința cu care o tabără aduce injurii celeilalte, acel “Muie PSD!” ajungând o formă de salut, duc toate la o serie de concluzii simple.

Superioritatea, mândria, aroganța cu care unii îi arată pe ceilalți cu degetul numindu-i sclavi sunt rezultatul ignoranței și a unei pseudo-educații. Un leu aruncat în fața unor manifestanți nu denotă altceva decât lehamite și o proastă înțelegere a situației deopotrivă.

Pe de altă parte, supraviețuirea este de mult prea multe ori folosită drept scut pentru apărarea lenii și a neasumării propriului destin. Ghinionul este întotdeauna un dat divin, o scăpare a celui de sus și aproape un firesc al zonei. Culcușul unui partid care îți dă atât cât să nu mori și cere doar să îl susții cu o pancardă și un vot, e ademenitor.

O clasă de mijloc în formare și una care se leagănă în aburii sărăciei sunt puse față în față și dezvoltă un discurs al urii întreținut de policieni patrioți doar în slogan. Dacă industriile care controlează economia nu vor liberaliza profiturile implicându-se în educația generațiilor viitoare, iar mediul politic nu-și va adapta discursul creând oportunități generatoare de profit diferențele vor fi tot mai acute.