Gustavia

Reflectoarele se sting,  moment în care aplauzele explodează fie de bucurie, din politeţe sau pentru mirajul trăit. În sală se aprinde lumina, artistele vin in faţa scenei, fac multiple reverenţe dorind parcă să absoarbă întrega energie emanată de publicul spectator. Cortina se lasă, cele două protagoniste se retrag în întrunericul decorului şi încep discuţiile.

Pentru mulţi dinre cei prezenţi la spectacolul Gustavia, ce a fost pus în scenă marți seara la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, a fost un nonsens, un amalgam de fraze și mișcări fără o legătură logică între ele, într-o franceză pe care oricum nu o înțeleg.

Şi până la urmă Gustavia, cum adică? Ce nume e și ăsta? S-a întrebat o parte a publicului obișnuit cu imaginea gata mestecată și ușor digerabilă pe care televiziunea zilelor noastre le-o livrează, celor care merg de obicei la teatru/operă să fie văzuți, să li se asculte soneria de la telefon, să-și oblojească complexele culturale.

Pentru mine, ca spectator și recent îndrăgostit iremediabil de teatru, reprezentația a spus o poveste, a narat prin mișcare scenică, dans contemporan și text un rezumat la ceea ce înseamnă femeia. Începând cu titlu se poate face legătura cu femeia, Gustavia dacă ar fi să mă întrebați pe mine vine de la francezul „gout = gust”, astfel Gustavia e femeia, cea care dă gust vieții.

În esență muierea plânge, fie că are sau nu motiv. Așa au ales și Mathilde Monnier și La Ribot să-și înceapă descântecul, cu un bocet intens, variat, colorat, ce a stârnit mai întâi rumoare, ca mai târziu toată această neînțelegere să se transforme în hohote de râs. Urmarea a fost firească pentru că dragostea apare în sufletul oricui, dar mișcările din începutul scenei doi, jocul și loviturile cu scândurile nu păreau, la o primă vedere, să reliefeze sentimente frumoase de vreun fel. În schimb aparenta dispută era defapt o întregă relație de cuplu…un dans de împerechere, urmată de imaginea unei femei ce-și paravanizează capul cu o scăndură și o lovește pe cealaltă în mod repetat simbolizează în mod extraordinar asumarea soartei și faptul că iubirea te lovește până te lasă năuc. Mai apoi ambele și-au luat în spate aceeași scândură, rezultând o creatură decervelată, cu patru picioare și extrem de instabilă așa cum este și căsătoria. Despărțirea a intervenit inevitabil, fiecare luându-și propria-și scândură (destin) în spinare. Într-un final renunțând la elementele de recuzită și-au descoperit și asumat fiecare propria personalitatea, ajungând să se urască.

Cea de-a treia scenă a fost de fapt un protest artistic împotriva nudității feminine excesive, astfel prin dezvelirea genunchilor în mod repetat, din diferite poziții, cele două protagoniste au ales să sublinieze că nu aceasta este caracteristica definitorie și că în acest secol femeia nu reprezintă un exponat dezgolit de haine și trăire, o bucată de carne achiziționabilă și consumabilă, ci urcându-se pe două scaune au încheiat expunând atât verbal cât și prin gesturi feluritele moduri în care aceasta poate fi.

O poveste subtilă, sensibilă, pe alocuri exprimată brutal, în tușe ceva mai groase, dar ca linie generală rămâne eternul feminin, cel care este surprins într-o manieră neașteptat de mobilă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s