Ce nemaipomenită aiureală!

cna afisOrice individ are dreptul la revoltă. Că e stigăt amplificat de-o portavoce în piața publică sau urlet al neputinței perfect interiorizat, e o chestiune de alegere personală.

La fel fiecare generație are dreptul la revoluție, în definitiv asta îi plasează în istorie, astfel își afirmă tinerețea și își câștigă un cotlon în mentalul colectiv ce va dăinui veacurilor. Pe lângă rolul său istoric, fiecare mișcare de stradă dă un sens multor indivizi care nu s-ar face altfel remarcați în societate. Ajung să fie identificați cu evenimentul și astfel orgoliul nu le mai putrezește în anonimat. Aceste persoane care mărşăluiesc nu cred în dualism sau pluralism ori în libertatea unei opinii contrare. Cuceresc caldarâmul cu un crez pe steag și-n voce, devenind tot mai agresive dacă cineva își permite să rămână indiferent la acţiunile lor sau să varieze de la subiect. Protestatarii cântă-n cor, de o manieră impunătoare, refrene impuse. Au vârsta marilor speranțe, cea care îngăduie timp pentru vindecarea deziluziei. Cetatea manechinelor colcăie de farisei și de interesați smeriți.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto: Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto: Nicu Cherciu

Deși granițele au rămas undeva în formalul națiunilor și omenirea e mai compactă ca niciodată, se păstrează un vid între individ și societate. Lumea are nevoie acută de povești în care să mai creadă, să retrăiască anii eliberatori ai copilăriei, de modele pe care să le urmeze.

Fără un orizont bine delimitat, sistemul nu se mai obosește să proclame utopii de genul egalitarismului comunist sau a omnipotentului vizionar capitalist. În matca asfaltată, în care trăim, există o singură momeală, banii. Ei sunt ombilicul angoaselor, încrâncenărilor, frustrărilor, a ochilor încercănați și a neîmplinirilor cotidiene. Totodată ei sunt motivul pentru care vuietul străzii se aude mai degrabă ca murmurul unui orgasm neîncheiat. Toată energia desfătării carnale e pusă astăzi în slujba lacomelor pofte financiare. Voluptoasele luni din zodia Androginului s-au prefăcut în nopți albe, de nesomn și îngândurare.

E ora vecerniei, ciori zboară din clopotnița catedralei croncănind a toamnă. La cina mea de taină mi-am vândut iubirea pentru un pumn de arginți. Banii i-am învestit în piatră, am cumpărat zidurile ce mă protejează de toată agitația exterioară.

În salturile mele nocturne, cobor și urc spre întuneric, în înaltul mântuitor al astrelor. Doar în răstimpul acesta pământesc mă las involuntar înconjurat de voci, chipuri comune ce se pierd în mulțime odată ce repetă aceleași credințe, în obsesia lor de a se ști ascultați și a se face înteleși. Uneori mă identific cu ei, par a fi glasuri ce izvorăsc din mine, dar prind formă și capătă caracter distinct imediat ce cuvântul e rostit. Nu pot fi de acord cu indivizi care nu-și asumă hoția și impotența în luare unor decizii civilizate și folosesc animale cum sunt câinii ca pe niște mopuri cu care să şteargă sângele nevinovat.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto : Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto : Nicu Cherciu

Vicii? Îmi place coniacul. Dar așa cum el poartă amintirea vinului ce se putea sfârși pe buzele vreunei femei, așa și eu mă las pradă așternuturilor ce-mi bântuie memoria fostelor iubiri.

Iată-mă rămas în universul meu solitar cu o ultimă certitudine, cea cu care m-am născut, moartea. Bine, eu îi mai spun și portăreasă. Deși toți îmi zic să mă feresc, doar ea mă mai hrănește rostind adevăruri ce altminteri rămân adânc dosite în sertarele ființei, în cel ce mai crede în mirajul nemuririi.

Acesta pare a fi discursul Personajului din „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugène Ionesco, trecut prin compozitul artistic al regizorului Silviu Purcărete. Spectacolul a avut premiera în seara de joi, 3 octombrie 2013, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

O creaţie care ademeneşte prin imaginar şi contemporaneitate, prin comicul caricatural, abordând deopotrivă eterna temere a omenirii, singurătatea, cât şi evenimente de dată recentă, tensiunile unei generaţii asexuate ce-şi drege neliniştea în spaţii virtuale ale nepăsării mimate. Dintr-un expozeu de modele plastifiate, decorul rupt din concretul abrutizat, răzbate manifestul actorilor ce te poartă într-un vertij de situaţii diverse provocate de personaje multiplicate.

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Asistent de regie: Cristian Luchian

Distribuţia: Cornel Răileanu, Anca Hanu, Ionuţ Caras, Irina Wintze, Romina Merei, Cristian Grosu, Patricia Brad, Cristian Rigman, Ramona Atănăsoaie, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru

Anunțuri

Un gând despre „Ce nemaipomenită aiureală!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s