Se pare că nivelul de educație a maselor la nivel global scade direct proporțional cu gradul de dezvoltare a industriei IT și a inteligenței artificiale în mod particular. Și nu este de vină populația. Observând cel mai simplu exemplu, în agricultură, trecerea de la munca cu ajutorul animalelor, la cea în care se folosesc utilaje agricole manevrate de oameni și mai apoi trecerea la utilaje conduse de algoritmi presupune perioade istorice tot mai scurte. Astfel, scurtarea acestor timpi în care poți fi specialist într-un domeniu de interes duce invariabil la nevoia de recalificare.

Un proces de continuă reorientare profesională face ca mare parte din populație să se simtă abandonată. Și acest sentiment va crește odată cu avansul tehnologic și cu desființarea locurilor de muncă care urmează o procedură. Un tipar repetitiv poate fi interpretat de un robot, utilaj care poate fi utilizat fără costurile suplimentare pe care le implică elementul uman (program fix, bani extra pentru muncă extra, randament variabil, etc). Un astfel de echipament trebuie doar monitorizat și intervenit în cazul apariției unor disfunctionalități.

Asta duce la existența unei pături de angajați hiperspecializați, foarte bine plătiți, o falie de mijloc din ce în ce mai subțire și o mare masă de posibili șomeri în continuă căutare de locuri de muncă. Fără doar și poate apar discrepanțe tot mai mari și percepții diferite asupra vieții. Unii vor avea impresia despre ceilalți că sunt oarecum în directa lor întreținere, că sunt o paria a societății și că ar trebui să beneficieze de tot mai puține drepturi.

Parte din clasa politică și susținătorii lor încă se mint împărțindu-se doctrinar în stânga și dreapta? E doar o dovadă de naivitate sau mai bine zis un alint de bonton nesusținut de realitate. Dată fiind situația prezentată anterior, prezentul și viitorul apropiat așează opțiunea politică între populiști și reprezentanți ai multinaționalelor. Asta pentru că în democrație există o singură variabilă, banii, iar sursa lor decide votul.

Dacă în anii de după revoluție dorința de libertate era mai mult un slogan decât un fapt real, iar reprimarea s-a făcut brutal cu aportul minerilor aduși în capitală, suntem astăzi într-o situație care este comparabilă. Libertatea nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, însă gustul prosperității și debarasarea de viața de azi pe mâine duce în societatea românească la stări de spirit comparabile cu cele din primii ani post-decembriști. Tensiunea aproape palpabilă, scindarea și ușurința cu care o tabără aduce injurii celeilalte, acel “Muie PSD!” ajungând o formă de salut, duc toate la o serie de concluzii simple.

Superioritatea, mândria, aroganța cu care unii îi arată pe ceilalți cu degetul numindu-i sclavi sunt rezultatul ignoranței și a unei pseudo-educații. Un leu aruncat în fața unor manifestanți nu denotă altceva decât lehamite și o proastă înțelegere a situației deopotrivă.

Pe de altă parte, supraviețuirea este de mult prea multe ori folosită drept scut pentru apărarea lenii și a neasumării propriului destin. Ghinionul este întotdeauna un dat divin, o scăpare a celui de sus și aproape un firesc al zonei. Culcușul unui partid care îți dă atât cât să nu mori și cere doar să îl susții cu o pancardă și un vot, e ademenitor.

O clasă de mijloc în formare și una care se leagănă în aburii sărăciei sunt puse față în față și dezvoltă un discurs al urii întreținut de policieni patrioți doar în slogan. Dacă industriile care controlează economia nu vor liberaliza profiturile implicându-se în educația generațiilor viitoare, iar mediul politic nu-și va adapta discursul creând oportunități generatoare de profit diferențele vor fi tot mai acute.