Am reușit să irosim și această ocazie. Aveam un moment în care să arătăm că putem fi altfel, că legea-i una pentru toți și o respectăm întocmai. Dar nu, noi tot evităm și alegem calea scurtă în drumul spre moarte, crezând că înlesnim și mântuirea astfel. Aveam de respectat câteva zile de sărbătoare în izolare, tocmai pentru că riscul de contaminare și sporire a bolii să fie mult diminuat. Dar noi nu și nu, împartim nuiele de Florii și lumânări, apă, pâine și vin de Paște.

Facem doi pași în spate și ne amintim ce s-a întamplat în parcarea aeroportului din Cluj, iar după câteva zile de la eveniment iese Arafat în interviu la Marius Tucă și confirmă că hotărârea plecării în masă a fost aprobată la cel mai înalt nivel, deși Orban mima surprinderea în seara cu pricina. Ne aminitim și că organizarea a fost mioritică, oierească la propriu. La fisura apărută în Cluj se adaugă lovitura de ciocan dată de măsurile luate prin noua ordonanță militară. Așadar, declarația de aseară a ministrului de interne a pus capăt perioadei de izolare.

În primul rând, vreau să subliniez că această derogare proclamată de ministrul Vela e discriminatorie pentru ceilalți creștini care au celebrat sărbătoarea învierii lui Hristos.

Urmăresc destul de atent comunicarea Bisericii Ortodoxe și a reprezentanților ei și cred că presiunea mare a venit din partea oamenilor și nu a instituției. Am văzut reacții virulente din partea „credincioșilor”, chiar la adresa preoților care țineau liveuri pe facebook. De asemenea, calculul electoral a avut un vot hotărâtor în luarea deciziei.

Aceiași credincioși care ar trebui să aibă un moment de sinceritate cu ei înșisi. Cât din viața lor a fost o reflexie a învățăturii creștine, cât din tot ce au făcut, au trăit a fost pe placul Domnului (așa cum se spune)? Câți din cei care pun presiune pe instituțiile publice au citit Biblia? Oare nu cumva suntem mulți dintre noi în situația studentului care are absențe multe și nemotivate, care nu și-a citit cursurile și care se trezește în dimineața examenului să-și facă niște fițuici … spirituale în cazul de față?

Să presupunem că există și o infinit zecimală șansă de contaminare. Aceasta trebuia evitată, tocmai pentru a da un mesaj clar întregii societăți. Personal cred că lumânarea se poate aprinde și de la brichetă și luminează sărbătoarea la fel de bine. Apa, pâinea și vinul cred că sunt la îndemâna oricărui credincios în ziua de Paște și dacă sunt consumate pentru împărtășanie, atunci se vor face trup și sânge dacă asta este credința, nu e nevoie de misionari mijlocitori cu caschetă și baston. Nu acum, când suntem la jumătatea perioadei de izolare, când insecuritatea sanitară se ține de mână cu imprevizibilul economic.

Știți ce, mântuirea e un termen prea înalt și adeseori prea abstractizat. Dacă după moarte reușești să rămâi în memoria câtorva apropiați care să mai aducă vorba despre tine, cu drag,  ca despre un bun exemplu, cred că ai făcut suficienți pași spre mântuire. Nu trebuie să fim habotnici, practicile tradiționaliste duse până la prostie se numesc superstiții. Iar superstiția e colegă de cameră cu vrăjitoria, cu farmecele și nu are nici un corespondent în lecția iubirii, care este creștinismul. Iubire pe care ar trebui să o practicăm prin izolare, dacă tot e impusă, încercând astfel să nu sufocăm șubredul sistem sanitar, iubire pe care să o avem pentru cei care muncesc izolați de propriile familii pentru a recupera vieți.

De o rezonanță mult mai mare ar fi dacă toți creștinii practicanți ar ieși la geamuri și în balcoane și ar cânta „Prohodul” în Vinerea Mare și “Hristos a înviat!” la miezul nopții de sâmbătă spre duminică. Din siguranța propriei case, ar provoca o puternică mișcare de asumare colectivă a credinței, de rupere a cutumelor sociale și un gest simbolic în fața morții, mai ales în aceste zile, de plângere, speranță și bucurie a reîntrupării, a reîntregirii.