În anii aceștia când naționalismul purtător de cocardă a redevenit o modă, cu accente vomitive aș zice, vin trei bărbați in their prime și ne provoacă la o discuție prilejuită de un album despre identitate. Fiecare cu partea lui de contribuție și împreună fac posibil cel mai bun album care s-a lansat la noi de la începutul pandemiei, pe care îl găsiți pe Spotify și Youtube.

Simion Bogdan-Mihai este pentru mine singurul artist român pe care îl putem exporta. House, rock, jazz, pop, hip-hop cu nepotul trap, chiar și manele fac și alții și le compun mult mai bine. Cu alte cuvinte, pentru toate celelalte genuri muzicale sunt alții care au și fond și formă, nu doar imitație. Dar zona aceasta, pe care el o explorează, e ceva din bagajul nostru cultural. E puțin și din mustața înroșită de tutun a bunicului, poate o floare uscată din buchetul de mireasă al bunicii, ceva din strigăturile țăranilor ce-și vindeau marfa în piețele de odinioară sau perpetuul vuiet al mahalalelor din capetele Bucureștiului, toate cu amintirile, stările și specificul lor.

Simion Bogdan-Mihai are pe lângă acest summum muzical și anvergura culturală care să ne așeze în contextul corect. Asta pentru că suntem mai degrabă un stat tânăr, stăpânit de inerente complexe, care trăiește dintr-o istorie învățată fragmentar și repetată triumfalist, care își justifică neputințele prin fantome externe și nu prin lipsa de determinare internă. Are vârsta, mustățile răsucite și cămășile colorate, gipsy-lumberjack, cât să atragă atenția pieței de world music, dar și harul de a ne cânta așa cum am fost și suntem. E o apariție, dar mai mult ca orice e spirit împărtășit. Cred că și-a asumat întrucâtva un rol intern educativ și prin proiectul Fragmente, dar mai ales prin cântecele pe care le propune și poate într-o zi Youtube Trending România va conține și muzica lui, a noastră.