Ce nemaipomenită aiureală!

cna afisOrice individ are dreptul la revoltă. Că e stigăt amplificat de-o portavoce în piața publică sau urlet al neputinței perfect interiorizat, e o chestiune de alegere personală.

La fel fiecare generație are dreptul la revoluție, în definitiv asta îi plasează în istorie, astfel își afirmă tinerețea și își câștigă un cotlon în mentalul colectiv ce va dăinui veacurilor. Pe lângă rolul său istoric, fiecare mișcare de stradă dă un sens multor indivizi care nu s-ar face altfel remarcați în societate. Ajung să fie identificați cu evenimentul și astfel orgoliul nu le mai putrezește în anonimat. Aceste persoane care mărşăluiesc nu cred în dualism sau pluralism ori în libertatea unei opinii contrare. Cuceresc caldarâmul cu un crez pe steag și-n voce, devenind tot mai agresive dacă cineva își permite să rămână indiferent la acţiunile lor sau să varieze de la subiect. Protestatarii cântă-n cor, de o manieră impunătoare, refrene impuse. Au vârsta marilor speranțe, cea care îngăduie timp pentru vindecarea deziluziei. Cetatea manechinelor colcăie de farisei și de interesați smeriți.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto: Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto: Nicu Cherciu

Deși granițele au rămas undeva în formalul națiunilor și omenirea e mai compactă ca niciodată, se păstrează un vid între individ și societate. Lumea are nevoie acută de povești în care să mai creadă, să retrăiască anii eliberatori ai copilăriei, de modele pe care să le urmeze.

Fără un orizont bine delimitat, sistemul nu se mai obosește să proclame utopii de genul egalitarismului comunist sau a omnipotentului vizionar capitalist. În matca asfaltată, în care trăim, există o singură momeală, banii. Ei sunt ombilicul angoaselor, încrâncenărilor, frustrărilor, a ochilor încercănați și a neîmplinirilor cotidiene. Totodată ei sunt motivul pentru care vuietul străzii se aude mai degrabă ca murmurul unui orgasm neîncheiat. Toată energia desfătării carnale e pusă astăzi în slujba lacomelor pofte financiare. Voluptoasele luni din zodia Androginului s-au prefăcut în nopți albe, de nesomn și îngândurare.

E ora vecerniei, ciori zboară din clopotnița catedralei croncănind a toamnă. La cina mea de taină mi-am vândut iubirea pentru un pumn de arginți. Banii i-am învestit în piatră, am cumpărat zidurile ce mă protejează de toată agitația exterioară.

În salturile mele nocturne, cobor și urc spre întuneric, în înaltul mântuitor al astrelor. Doar în răstimpul acesta pământesc mă las involuntar înconjurat de voci, chipuri comune ce se pierd în mulțime odată ce repetă aceleași credințe, în obsesia lor de a se ști ascultați și a se face înteleși. Uneori mă identific cu ei, par a fi glasuri ce izvorăsc din mine, dar prind formă și capătă caracter distinct imediat ce cuvântul e rostit. Nu pot fi de acord cu indivizi care nu-și asumă hoția și impotența în luare unor decizii civilizate și folosesc animale cum sunt câinii ca pe niște mopuri cu care să şteargă sângele nevinovat.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto : Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto : Nicu Cherciu

Vicii? Îmi place coniacul. Dar așa cum el poartă amintirea vinului ce se putea sfârși pe buzele vreunei femei, așa și eu mă las pradă așternuturilor ce-mi bântuie memoria fostelor iubiri.

Iată-mă rămas în universul meu solitar cu o ultimă certitudine, cea cu care m-am născut, moartea. Bine, eu îi mai spun și portăreasă. Deși toți îmi zic să mă feresc, doar ea mă mai hrănește rostind adevăruri ce altminteri rămân adânc dosite în sertarele ființei, în cel ce mai crede în mirajul nemuririi.

Acesta pare a fi discursul Personajului din „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugène Ionesco, trecut prin compozitul artistic al regizorului Silviu Purcărete. Spectacolul a avut premiera în seara de joi, 3 octombrie 2013, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

O creaţie care ademeneşte prin imaginar şi contemporaneitate, prin comicul caricatural, abordând deopotrivă eterna temere a omenirii, singurătatea, cât şi evenimente de dată recentă, tensiunile unei generaţii asexuate ce-şi drege neliniştea în spaţii virtuale ale nepăsării mimate. Dintr-un expozeu de modele plastifiate, decorul rupt din concretul abrutizat, răzbate manifestul actorilor ce te poartă într-un vertij de situaţii diverse provocate de personaje multiplicate.

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Asistent de regie: Cristian Luchian

Distribuţia: Cornel Răileanu, Anca Hanu, Ionuţ Caras, Irina Wintze, Romina Merei, Cristian Grosu, Patricia Brad, Cristian Rigman, Ramona Atănăsoaie, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru

„Jubileul” cu Maia Morgenstern

jubileulVăzută din înaltul balconului, sala Operei Naționale din Cluj-Napoca oferă un spectacol nocturn înaintea și în timpul fiecărei reprezentații. Într-o clipă de beznă perfectă, apar zeci de licurici ce, din acel moment, vor tremura în iluminație pentru a nu perturba zborul stelelor ce se va petrece pe scenă. E o secundă de magie ruptă din natură atunci când se înalță cortina, de parcă norii întunericului apăsător lasă loc astrilor cerești să lumineze pământenii, acești lunatici fără de orizont.

Reprezentația începe și senzația de claustrare devine tot mai intensă. Dar e un amestec plăcut de sentimente în ceea ce se petrece pe terasa actriței Amelie de Guerand. Aflată la vârsta rememorărilor și a premiilor onorifice diva este invitată la un show TV, acolo unde îi este organizat jubileul, aniversarea celui de-al 50-lea an de carieră. Dar un incident banal face ca ea să rămână blocată în propria casă.

Astfel ceea ce trebuia să fie o discuție relaxată, dar sterilă, înconjurată de foști colaboratori ce afișează zâmbete din complezență, într-un spațiu născut din artificial se tranformă într-o tragedie domestică. Asta pentru că izolarea într-un spațiu intim permite răgaz pentru sinceritate.

De aici încolo spectacolul oscilează pe mai multe planuri. Se face vorbire despre viața și arta actorului, despre relația sa cu publicul, despre greutăți și neajunsuri, despre realismul unei meserii ce trăiește din imaginar. E o bază ce transcende spre ipostazierea femeii, de la inocența violată, la femeia ca animal al iubirii, la miracolul ce este femeia-mamă, până la delirul femeii nestatornice.

Și pentru că totul are un final, înțelepciunea vârstei îi permite actriței să lase deoparte neîmplinirile carierei și să se regăsească. Să se elibereze de un nume și un cumul de trăsături ce nu-i sunt caracteristice și să remarce că propria disperare nu interesează pe nimeni, asta pentru că într-o lume de măști nu poți credibil fi cu masca scoasă.

Deși e un urlet de insatisfacții și un vacarm de amintiri, viața e frumoasă dacă e trăită în libertate, unicitate și iubire.

Maia Morgenstern m-a demolat ca spectator și reclădit ca om. Mi-a acaparat creierul cu subtilitatea umorului, corpul, într-un exercițiu de mimetism, a preluat toată energia ce venea din scenă și a început să vibreze, iar sufletul s-a refăcut cu un implant de sinceritate și emoție din mesajul actului final.

Cu: Maia MORGENSTERN, Victoria DICU

Regia: Radu Beligan

Traducerea: Mona RADU

Scenografia: Puiu ANTEMIR

Muzica: Razvan Alexandru DIACONU

Durată: 1 h 30 min