Risipitori de mântuire

WhatsApp Image 2020-04-15 at 10.01.27Am reușit să irosim și această ocazie. Aveam un moment în care să arătăm că putem fi altfel, că legea-i una pentru toți și o respectăm întocmai. Dar nu, noi tot evităm și alegem calea scurtă în drumul spre moarte, crezând că înlesnim și mântuirea astfel. Aveam de respectat câteva zile de sărbătoare în izolare, tocmai pentru că riscul de contaminare și sporire a bolii să fie mult diminuat. Dar noi nu și nu, împartim nuiele de Florii și lumânări, apă, pâine și vin de Paște.

Facem doi pași în spate și ne amintim ce s-a întamplat în parcarea aeroportului din Cluj, iar după câteva zile de la eveniment iese Arafat în interviu la Marius Tucă și confirmă că hotărârea plecării în masă a fost aprobată la cel mai înalt nivel, deși Orban mima surprinderea în seara cu pricina. Ne aminitim și că organizarea a fost mioritică, oierească la propriu. La fisura apărută în Cluj se adaugă lovitura de ciocan dată de măsurile luate prin noua ordonanță militară. Așadar, declarația de aseară a ministrului de interne a pus capăt perioadei de izolare.

În primul rând, vreau să subliniez că această derogare proclamată de ministrul Vela e discriminatorie pentru ceilalți creștini care au celebrat sărbătoarea învierii lui Hristos.

Urmăresc destul de atent comunicarea Bisericii Ortodoxe și a reprezentanților ei și cred că presiunea mare a venit din partea oamenilor și nu a instituției. Am văzut reacții virulente din partea „credincioșilor”, chiar la adresa preoților care țineau liveuri pe facebook. De asemenea, calculul electoral a avut un vot hotărâtor în luarea deciziei.

Aceiași credincioși care ar trebui să aibă un moment de sinceritate cu ei înșisi. Cât din viața lor a fost o reflexie a învățăturii creștine, cât din tot ce au făcut, au trăit a fost pe placul Domnului (așa cum se spune)? Câți din cei care pun presiune pe instituțiile publice au citit Biblia? Oare nu cumva suntem mulți dintre noi în situația studentului care are absențe multe și nemotivate, care nu și-a citit cursurile și care se trezește în dimineața examenului să-și facă niște fițuici … spirituale în cazul de față?

Să presupunem că există și o infinit zecimală șansă de contaminare. Aceasta trebuia evitată, tocmai pentru a da un mesaj clar întregii societăți. Personal cred că lumânarea se poate aprinde și de la brichetă și luminează sărbătoarea la fel de bine. Apa, pâinea și vinul cred că sunt la îndemâna oricărui credincios în ziua de Paște și dacă sunt consumate pentru împărtășanie, atunci se vor face trup și sânge dacă asta este credința, nu e nevoie de misionari mijlocitori cu caschetă și baston. Nu acum, când suntem la jumătatea perioadei de izolare, când insecuritatea sanitară se ține de mână cu imprevizibilul economic.

Știți ce, mântuirea e un termen prea înalt și adeseori prea abstractizat. Dacă după moarte reușești să rămâi în memoria câtorva apropiați care să mai aducă vorba despre tine, cu drag,  ca despre un bun exemplu, cred că ai făcut suficienți pași spre mântuire. Nu trebuie să fim habotnici, practicile tradiționaliste duse până la prostie se numesc superstiții. Iar superstiția e colegă de cameră cu vrăjitoria, cu farmecele și nu are nici un corespondent în lecția iubirii, care este creștinismul. Iubire pe care ar trebui să o practicăm prin izolare, dacă tot e impusă, încercând astfel să nu sufocăm șubredul sistem sanitar, iubire pe care să o avem pentru cei care muncesc izolați de propriile familii pentru a recupera vieți.

De o rezonanță mult mai mare ar fi dacă toți creștinii practicanți ar ieși la geamuri și în balcoane și ar cânta „Prohodul” în Vinerea Mare și “Hristos a înviat!” la miezul nopții de sâmbătă spre duminică. Din siguranța propriei case, ar provoca o puternică mișcare de asumare colectivă a credinței, de rupere a cutumelor sociale și un gest simbolic în fața morții, mai ales în aceste zile, de plângere, speranță și bucurie a reîntrupării, a reîntregirii.

WhatsApp Image 2020-04-15 at 10.16.34

“Bun, dar cu noi cum rămâne?”

14980611_1130688200342188_3518540518701769695_n

Se aude la radio, citesc în zeci de articole postate pe internet, până și doamna de la magazinul din colț mi-a spus că lumea s-a schimbat sau e iminentă o schimbare ce va avea loc. Ca discuție colaterală, nu cred în schimbarea individului, în modificarea eului personal. Pe de altă parte consider că este greșit să lași să treacă timpurile pe lângă tine, să fii învechit de propria dorință, să rămâi înțepenit în măruntul tău comfort hulind apetența către nou a celor de lângă tine. Bun sau rău, noul trebuie măcar să stârnească curiozitate și prin succesive repetări și reparații va fi un pas spre evoluția noastră ca întreg, ca societate.

Tot așa știu că perspectiva prin care grupuri se reunesc în comunități poate fi modificată, manipulată sau pervertită, generând o schimbare de sens, un nou trend, un altfel de a privi lumea.

Odată cu închiderea secțiilor de vot America a încetat să mai fie cool, să fie pilula de multivitamine a democratizării, să fie doza de prospețime într-un ideal mai bun, mai corect, bazat pe lege. S-a așezat praful peste visul american! Au spus la revedere unui președinte care ținea discursuri cu un caracter global, cel prin a cărui alegere Statele Unite ale Americii și-a mângâiat istoria și a dat lumii un semnal, acela că reconcilierea cu sinele poate fi făcută doar dacă îti depășești prejudecățile.

A fost ales un populist așa cum doar perioadele de criză de conștiință pot genera. Ca să folosesc un cliseu, un individ după chipul și asemănarea poporului. Din ce a rămas din visul american au ales de la Donalds, un dublu cheese, care trăiește din imaginea trecutului, plin de sine, ce insistă să fie pozat în compania longilinei doar pentru a-și confirma virilitatea, cu realizări ce sunt bănuite de evaziune fiscală. Un tip antisistem va fi întotdeauna popular doar pentru că mulțimii îi place când îi este scuipat amarul în piața publică, obține satisfacție de tip Coca-Cola și îl aureolează în salvator.

Între timp Europa trimite scrisori de felicitare scrise cu mâna stângă, iar cu dreapta desenează reconfigurarea traseului. Între noi fie vorba, comunitatea europeană nu ar mai trebui să fie doar un accesoriu de tip Melania, ci să-și amintească rolul civilizator pe care l-a avut secole de-a rândul și zecile de ani de muncă care au dus la această structură unificată.

Și atunci revine întrebarea lui Nichita, “Bun, dar cu noi cum rămâne?”. Noi, care ne-am lăsat democratizați, care ne închinam cu chiorii și muții la licurici, care ne-am pus scutul de castitate și am făcut NATO port la Marea Neagră.

Țara celor trei Românii, a asistaților social, a celor plecați în străinătate și a celor care au produs sau produc plus valoare în țară, pare că își dispută calea. Doar că i-a fost arătată harta și din Polonia până în Grecia sunt necesare zone de stabilitate pentru ca Europa unită să-și poată păstra identitatea.

Oricum ar fi, zilnic când plec și vin de la muncă văd un băiat care stă ghemuit deasupra unei guri de canal. Fărâmițează chiștoace și adună tutunul într-o pungă. Pe el nu cred că îl interesează foarte mult cine a fost sau va fi ales. Privește continuu în gol, oglindindu-și neputința în vitrina de la Mega.

P.S.: Dacă ar fi să fac o analogie și românii ar fi fost în postura să aleagă între Silviu Prigoană (în perioada lui de apariții TV și activitate politică) și Maria Băsescu, câți dintre noi ar fi ales-o pe tanti Maria?!?

Bișniță în inima comerțului capitalist

tax-time

Observ că a devenit un obicei organizarea târgului de suveniruri, produse vintage, handmade și cărți de anticariat în incinta Iullius Mall Cluj-Napoca. Nimic de obiectat, e chiar un fapt de apreciat pentru iubitorii de chilipiruri.

Un lucru însă mi-a atras atenția. La marea majoritate a standurilor nu există nici urmă de casă de marcat sau un chitanțier lăsat răsfoit, istovit în urma vânzărilor. Cu alte cuvinte, în incinta unui mall, inima comerțului capitalist mondial, se face bișniță. Mai mult, am întrebat doi trei expozanți dacă ar putea să îmi emită un bon fiscal sau o chitanță pentru cîteva produse achiziționate, iar răspunsul a fost nu departe de așteptări „Hai, domnule…”.  Și această exclamație se duce mai departe, de parcă aud „Hai, fii serios, de grija țiganilor care vând alămuri sau ghiuluri nu mai poti tu?”. Da, de grija lor și a florăreselor, a buticarilor, a vânzătorilor din piețe și în general a tuturor celor care nu emit vreo formă fiscalizată de încasare.

Asta pentru că există un murmur de jelanie organizată în România, ca un bocet prelung la o înmormântare moldovenească, cum că nu avem fonduri bugetare suficiente pentru orice domeniu de activitate aducem în discuție. Logica simplificată sună cam așa, nu există bon emis, nu există nici TVA de plată pentru comerciant, deci nici încasări la bugetul de stat. Și mai e ceva, să nu uităm că folosirea caselor fiscale duce la creșterea cifrei de afaceri, posibil a profitului și implicit a impozitului aferent pentru câteva firme care importă și comercializează case fiscale cât și a producătorilor de soft pentru emiterea de bon fiscal, centralizarea vânzărilor și raportare.

Se vor găsi deștepți care vor zice „Lasă, fără chitanță e mai ieftin!”, dar tocmai această mentalitate duce la starea de fapt a României de astăzi.

Soluția? La fel de simplă pe cât de ușor pronunți „Vreau bon!”, refuzați să cumpărați de la cei care nu emit o formă de încasare fiscalizată. Sigur că nu va dispărea sursa putregaiului ce se numește evaziunea fiscală în România și nici nu vor răsări autostrăzi între Vaslui și Teleorman. Dar măcar știi că și tu și vânzătorul sau prestatorul respectiv stați pe picior de egalitate în ceea ce privește echitatea fiscală.

Mi-ați violat himera!

1958338_428308377304175_2115450371_n

Creioane absurde ne-au redesenat curtea
Bunicilor, pe tancuri, le-ați croit egalitatea.

Fiii lăcomiei și a iluzoriului suntem!
Curtea-i la fel de mică și ipotecat e zidul…
Casa vecinilor se năruie, naivi cei ce vă credem.
Scenariul e același, altul e doar stăpânul.

Scuzați-mi intruziunea, vocea deloc anostă.
Dați-ne droguri tari,
Antibiotice la răsuflarea voastră!
Generației mele i s-a violat himera!

Petrule, sfinți urmași ai!
Preoții nu se dezic de Mântuitor.
Încă proslăvesc adevărul, dă bine în difuzor.
Astăzi construiesc mântuirea
Megaloman din cărămida însângeraților.

Un sfert de secol mănânc ciocolată și-ți zic
Mamă, cât chin și tot nu sunt fiul
Pe care din lacrimi și iubire l-ai zidit.
Femeie ce-mi îngădui focul, gândul…
Nu sunt la fel cu cel de care te-ai îndrăgostit.

Mă hrănesc cu umbre, în intuneric mor,
De frig încremenit, cavoul de beton.

Murim de mult prea multe ori

1422403_375888445879502_593259367_n

Trăiesc în zona marginală a crezului
Aici pași spre înainte sunt zilele trăite.
Evoluția e lumina-n ceață a soarelui,
Nicidecum pavăză iernilor supraviețuite.

Travaliul e un exercițiu al rutinei,
Mai rar o cale de acces
Și-s mai degrabă dependent de vremuri
Decât de promisiunea verilor în exces.

Când Biserica Iubirii nu va propovădui frica
Și cozile cinstirii n-or fi cete de hapsâni,
Decidenți în factor nu va emana politica
Supuși în veci de pomană, slugă și stăpâni.

Actanți frenetici ai propriilor ființe,
Murim de mult prea multe ori.
Iar spre sfârșit, când adormirea vine
Puțin veridică e moartea tuturor.

Ce nemaipomenită aiureală!

cna afisOrice individ are dreptul la revoltă. Că e stigăt amplificat de-o portavoce în piața publică sau urlet al neputinței perfect interiorizat, e o chestiune de alegere personală.

La fel fiecare generație are dreptul la revoluție, în definitiv asta îi plasează în istorie, astfel își afirmă tinerețea și își câștigă un cotlon în mentalul colectiv ce va dăinui veacurilor. Pe lângă rolul său istoric, fiecare mișcare de stradă dă un sens multor indivizi care nu s-ar face altfel remarcați în societate. Ajung să fie identificați cu evenimentul și astfel orgoliul nu le mai putrezește în anonimat. Aceste persoane care mărşăluiesc nu cred în dualism sau pluralism ori în libertatea unei opinii contrare. Cuceresc caldarâmul cu un crez pe steag și-n voce, devenind tot mai agresive dacă cineva își permite să rămână indiferent la acţiunile lor sau să varieze de la subiect. Protestatarii cântă-n cor, de o manieră impunătoare, refrene impuse. Au vârsta marilor speranțe, cea care îngăduie timp pentru vindecarea deziluziei. Cetatea manechinelor colcăie de farisei și de interesați smeriți.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto: Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto: Nicu Cherciu

Deși granițele au rămas undeva în formalul națiunilor și omenirea e mai compactă ca niciodată, se păstrează un vid între individ și societate. Lumea are nevoie acută de povești în care să mai creadă, să retrăiască anii eliberatori ai copilăriei, de modele pe care să le urmeze.

Fără un orizont bine delimitat, sistemul nu se mai obosește să proclame utopii de genul egalitarismului comunist sau a omnipotentului vizionar capitalist. În matca asfaltată, în care trăim, există o singură momeală, banii. Ei sunt ombilicul angoaselor, încrâncenărilor, frustrărilor, a ochilor încercănați și a neîmplinirilor cotidiene. Totodată ei sunt motivul pentru care vuietul străzii se aude mai degrabă ca murmurul unui orgasm neîncheiat. Toată energia desfătării carnale e pusă astăzi în slujba lacomelor pofte financiare. Voluptoasele luni din zodia Androginului s-au prefăcut în nopți albe, de nesomn și îngândurare.

E ora vecerniei, ciori zboară din clopotnița catedralei croncănind a toamnă. La cina mea de taină mi-am vândut iubirea pentru un pumn de arginți. Banii i-am învestit în piatră, am cumpărat zidurile ce mă protejează de toată agitația exterioară.

În salturile mele nocturne, cobor și urc spre întuneric, în înaltul mântuitor al astrelor. Doar în răstimpul acesta pământesc mă las involuntar înconjurat de voci, chipuri comune ce se pierd în mulțime odată ce repetă aceleași credințe, în obsesia lor de a se ști ascultați și a se face înteleși. Uneori mă identific cu ei, par a fi glasuri ce izvorăsc din mine, dar prind formă și capătă caracter distinct imediat ce cuvântul e rostit. Nu pot fi de acord cu indivizi care nu-și asumă hoția și impotența în luare unor decizii civilizate și folosesc animale cum sunt câinii ca pe niște mopuri cu care să şteargă sângele nevinovat.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto : Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto : Nicu Cherciu

Vicii? Îmi place coniacul. Dar așa cum el poartă amintirea vinului ce se putea sfârși pe buzele vreunei femei, așa și eu mă las pradă așternuturilor ce-mi bântuie memoria fostelor iubiri.

Iată-mă rămas în universul meu solitar cu o ultimă certitudine, cea cu care m-am născut, moartea. Bine, eu îi mai spun și portăreasă. Deși toți îmi zic să mă feresc, doar ea mă mai hrănește rostind adevăruri ce altminteri rămân adânc dosite în sertarele ființei, în cel ce mai crede în mirajul nemuririi.

Acesta pare a fi discursul Personajului din „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugène Ionesco, trecut prin compozitul artistic al regizorului Silviu Purcărete. Spectacolul a avut premiera în seara de joi, 3 octombrie 2013, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

O creaţie care ademeneşte prin imaginar şi contemporaneitate, prin comicul caricatural, abordând deopotrivă eterna temere a omenirii, singurătatea, cât şi evenimente de dată recentă, tensiunile unei generaţii asexuate ce-şi drege neliniştea în spaţii virtuale ale nepăsării mimate. Dintr-un expozeu de modele plastifiate, decorul rupt din concretul abrutizat, răzbate manifestul actorilor ce te poartă într-un vertij de situaţii diverse provocate de personaje multiplicate.

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Asistent de regie: Cristian Luchian

Distribuţia: Cornel Răileanu, Anca Hanu, Ionuţ Caras, Irina Wintze, Romina Merei, Cristian Grosu, Patricia Brad, Cristian Rigman, Ramona Atănăsoaie, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru