Luminile orașului, o stea pălește-n nori –
În umbrele orașului mă ascund adeseori
Unde-mi rebotez firea cu gândul necurat
Voit lepăd simțirea și-mi zici că-s tulburat.

Trădat sunt de vitrine, de fluturi albi și mov,
De flori în ikebane, buimac la semafor
Răspund perfid cu zâmbet, rictus de arlechin,
Căutator de brumă în așternut calin.

Vreau stopii mari și negri să picure amarul,
Să te semnezi cu rujul, să-ți descompun machiajul.
Zic să uităm de pofte, vreau demoni nehrăniți,
Desfrâu, parfum și lacrimi în cupa ta cu sfinți.

Nepăsători în viață de vieți ce vor mai fi,
Dacă în altă carne astâmpăru-ți voi întâlni.
Plec pentru trei fumuri și o cească de cafea,
Te musc de neființă, să nu-mi cunoști uitarea.

Când zbor mă-nalț ca pescărușii
Spre norul de înghețată.
Zadarnic așteptam lângă fluturi
Zaharurile să se topească.

Cu luna îmi îngădui mijlocirea…
Chiar de cuvintele-ți sunt surde,
Continui să îmi porti de grijă
De-ți lași croiala să asude.

Doi licurici, ce nu-și aparțin,
Unesc bolta în amoruri de lumină rece.
Transpare viciul universului lucid
După ciocnirea celor două meteore.

Corabia simțirii nu-i un bir,
Deși mă birui cu fiecare mângâiere,
Iar cântul ielelor e cosmopolit delir
În nemurirea clipei de tăcere.