Păi…Despre ce vorbim noi aici, domnule? | Teatrul Act

Țăranul român rămâne cumva peste timp fibra caracterului local. De la Ilie Moromete, la ciobanul moldovean din Miorița, la Ion, toți sunt oglinzi ale modului de a fi și a actiona, ce se păstrează neschimbat în linii mari pe acest pământ.

Inspirată din romanul „Moromeții” al lui Marin Preda, reprezentația propune întâlnirea între Cocoșilă (George Mihăiță) și Ilie Moromete (Marcel Iureș), care prin natura discuției și a faptelor ilustrate duc convenția într-un continuu prezent neschimbat.

Un Ilie Moromete lumânăratic, prelung ca ceara ce se scurge în noaptea de Înviere, deschide spectacolul „Păi…Despre ce vorbim noi aici, domnule?” de la teatrul Act. E o imagine de o duioșie fără de sfârsit. Ochii stafidiți și ridurile feței sunt expresia urmelor lăsate de sinusoidala vieții.

Discuția între cele două personaje se poartă într-un frust dezarmant. Când Moromete curios, iscoditor constată veșnicul decalaj față de țările civilizate, Cocoșilă răspunde abrupt „Pentru că suntem proști! „, punând accent pe educație, lasă ironic între paranteze așa zisa inteligență nativă. Așadar, Cocoșilă, pare a fi vocea conștiinței, un personaj care gravitează în jurul celuilalt ca un îndreptar moral. Un organ complementar lipsă în organismul românesc.

Nu cred că dependența de propria bătătură e o linie definitorie doar pentru noi, românii, dar starea de disconfort, de neadaptare, chiar dorința de întoarcere sunt mai acute decât la alte popoare.

Perimetrul curții este pentru țăranul impersonat de Iureș un fel de spațiu existențial primordial. Pasul făcut dincolo de gard pare în primă fază o părăsire a zonei de liniște, acolo unde nici mâncarea, nici băutura, nici politica nu-și schimbă gustul. Dar avansănd dincolo de gard și împlicit în spectacol gestul capătă noi valențe. Ajungem la însingurare, rememorare și luptă cu amintirile. E un moment în care simți nodul în gât și lacrimile bătrânilor ce-și văd astăzi nepoții în story-urile de pe rețelele de socializare. Același sentiment de neputință și regretul gândului că poate ar fi putut face mai mult.

Cărțile de memorii sau de istorie solicită timp pe care de cele mai multe ori societatea nu ni-l permite. Alergăm spre mai bine, mai mult, obosind zilnic spre un viitor captiv, ajungem să rostogolim datorii. Luați o pauză, mergeți la teatru, acolo unde singura datorie e să rostogolim memoriile personajelor, să învățăm din experiențele lor, să respirăm în întuneric clipa de liniște de la început, să ne ridicăm și să aplaudăm la final.

Marcel Iureș George Mihăiță Teatrul Act

Ce nemaipomenită aiureală!

cna afisOrice individ are dreptul la revoltă. Că e stigăt amplificat de-o portavoce în piața publică sau urlet al neputinței perfect interiorizat, e o chestiune de alegere personală.

La fel fiecare generație are dreptul la revoluție, în definitiv asta îi plasează în istorie, astfel își afirmă tinerețea și își câștigă un cotlon în mentalul colectiv ce va dăinui veacurilor. Pe lângă rolul său istoric, fiecare mișcare de stradă dă un sens multor indivizi care nu s-ar face altfel remarcați în societate. Ajung să fie identificați cu evenimentul și astfel orgoliul nu le mai putrezește în anonimat. Aceste persoane care mărşăluiesc nu cred în dualism sau pluralism ori în libertatea unei opinii contrare. Cuceresc caldarâmul cu un crez pe steag și-n voce, devenind tot mai agresive dacă cineva își permite să rămână indiferent la acţiunile lor sau să varieze de la subiect. Protestatarii cântă-n cor, de o manieră impunătoare, refrene impuse. Au vârsta marilor speranțe, cea care îngăduie timp pentru vindecarea deziluziei. Cetatea manechinelor colcăie de farisei și de interesați smeriți.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto: Nicu Cherciu

„Ce nemaipomenită aiureală!” foto: Nicu Cherciu

Deși granițele au rămas undeva în formalul națiunilor și omenirea e mai compactă ca niciodată, se păstrează un vid între individ și societate. Lumea are nevoie acută de povești în care să mai creadă, să retrăiască anii eliberatori ai copilăriei, de modele pe care să le urmeze.

Fără un orizont bine delimitat, sistemul nu se mai obosește să proclame utopii de genul egalitarismului comunist sau a omnipotentului vizionar capitalist. În matca asfaltată, în care trăim, există o singură momeală, banii. Ei sunt ombilicul angoaselor, încrâncenărilor, frustrărilor, a ochilor încercănați și a neîmplinirilor cotidiene. Totodată ei sunt motivul pentru care vuietul străzii se aude mai degrabă ca murmurul unui orgasm neîncheiat. Toată energia desfătării carnale e pusă astăzi în slujba lacomelor pofte financiare. Voluptoasele luni din zodia Androginului s-au prefăcut în nopți albe, de nesomn și îngândurare.

E ora vecerniei, ciori zboară din clopotnița catedralei croncănind a toamnă. La cina mea de taină mi-am vândut iubirea pentru un pumn de arginți. Banii i-am învestit în piatră, am cumpărat zidurile ce mă protejează de toată agitația exterioară.

În salturile mele nocturne, cobor și urc spre întuneric, în înaltul mântuitor al astrelor. Doar în răstimpul acesta pământesc mă las involuntar înconjurat de voci, chipuri comune ce se pierd în mulțime odată ce repetă aceleași credințe, în obsesia lor de a se ști ascultați și a se face înteleși. Uneori mă identific cu ei, par a fi glasuri ce izvorăsc din mine, dar prind formă și capătă caracter distinct imediat ce cuvântul e rostit. Nu pot fi de acord cu indivizi care nu-și asumă hoția și impotența în luare unor decizii civilizate și folosesc animale cum sunt câinii ca pe niște mopuri cu care să şteargă sângele nevinovat.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto : Nicu Cherciu

„Ce nemaipomenită aiureală!” foto : Nicu Cherciu

Vicii? Îmi place coniacul. Dar așa cum el poartă amintirea vinului ce se putea sfârși pe buzele vreunei femei, așa și eu mă las pradă așternuturilor ce-mi bântuie memoria fostelor iubiri.

Iată-mă rămas în universul meu solitar cu o ultimă certitudine, cea cu care m-am născut, moartea. Bine, eu îi mai spun și portăreasă. Deși toți îmi zic să mă feresc, doar ea mă mai hrănește rostind adevăruri ce altminteri rămân adânc dosite în sertarele ființei, în cel ce mai crede în mirajul nemuririi.

Acesta pare a fi discursul Personajului din „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugène Ionesco, trecut prin compozitul artistic al regizorului Silviu Purcărete. Spectacolul a avut premiera în seara de joi, 3 octombrie 2013, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

O creaţie care ademeneşte prin imaginar şi contemporaneitate, prin comicul caricatural, abordând deopotrivă eterna temere a omenirii, singurătatea, cât şi evenimente de dată recentă, tensiunile unei generaţii asexuate ce-şi drege neliniştea în spaţii virtuale ale nepăsării mimate. Dintr-un expozeu de modele plastifiate, decorul rupt din concretul abrutizat, răzbate manifestul actorilor ce te poartă într-un vertij de situaţii diverse provocate de personaje multiplicate.

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Asistent de regie: Cristian Luchian

Distribuţia: Cornel Răileanu, Anca Hanu, Ionuţ Caras, Irina Wintze, Romina Merei, Cristian Grosu, Patricia Brad, Cristian Rigman, Ramona Atănăsoaie, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru

Sânziana și Pepelea

1017175_10151657293114242_641791900_n

Divină întâmplare decesul fratricid
În dimineața dumnezeiască a omenirii.
Mântuitorul mi-e tată sau frate?
Mă tot întreb, Sisif pe calea fericirii.

Dihonia dănțuiește din delicii,
peste chip cioplit aşează
ghiocei și tămâioară pentru vicii.
Iele, zâne, babe-n turmă,
Pețitori de curte bună
Însufleţesc bolta nocturnă.

Domnul doarme, domnița drăcuiește,
Leagă și dezleagă-n brumă,
Roagă zei şi moşmondeşte
Boli și farmece cu mătrăgună.

Desiș delict de sentimente-
Patron al dragostei ești tu?
Să aleagă zeul tinereții?
Ori fiul negrului apus,
Puterea zmeului în zdrenţe?

Diavolul dejunează după Cină
Mușcând cu poftă din Lumină.

Festin crepuscular de insomiac,
Catifea de liliac din păianjen te desfac;
Tensionată, torsionată, torționată
Deguști dulceața și mi te ungi mireasă.

Dezgustul distinsei, desfrâul Dragobetelui!
Și apoi te speli…
Cu apa topită din propriile-mi gheţuri.

„Jubileul” cu Maia Morgenstern

jubileulVăzută din înaltul balconului, sala Operei Naționale din Cluj-Napoca oferă un spectacol nocturn înaintea și în timpul fiecărei reprezentații. Într-o clipă de beznă perfectă, apar zeci de licurici ce, din acel moment, vor tremura în iluminație pentru a nu perturba zborul stelelor ce se va petrece pe scenă. E o secundă de magie ruptă din natură atunci când se înalță cortina, de parcă norii întunericului apăsător lasă loc astrilor cerești să lumineze pământenii, acești lunatici fără de orizont.

Reprezentația începe și senzația de claustrare devine tot mai intensă. Dar e un amestec plăcut de sentimente în ceea ce se petrece pe terasa actriței Amelie de Guerand. Aflată la vârsta rememorărilor și a premiilor onorifice diva este invitată la un show TV, acolo unde îi este organizat jubileul, aniversarea celui de-al 50-lea an de carieră. Dar un incident banal face ca ea să rămână blocată în propria casă.

Astfel ceea ce trebuia să fie o discuție relaxată, dar sterilă, înconjurată de foști colaboratori ce afișează zâmbete din complezență, într-un spațiu născut din artificial se tranformă într-o tragedie domestică. Asta pentru că izolarea într-un spațiu intim permite răgaz pentru sinceritate.

De aici încolo spectacolul oscilează pe mai multe planuri. Se face vorbire despre viața și arta actorului, despre relația sa cu publicul, despre greutăți și neajunsuri, despre realismul unei meserii ce trăiește din imaginar. E o bază ce transcende spre ipostazierea femeii, de la inocența violată, la femeia ca animal al iubirii, la miracolul ce este femeia-mamă, până la delirul femeii nestatornice.

Și pentru că totul are un final, înțelepciunea vârstei îi permite actriței să lase deoparte neîmplinirile carierei și să se regăsească. Să se elibereze de un nume și un cumul de trăsături ce nu-i sunt caracteristice și să remarce că propria disperare nu interesează pe nimeni, asta pentru că într-o lume de măști nu poți credibil fi cu masca scoasă.

Deși e un urlet de insatisfacții și un vacarm de amintiri, viața e frumoasă dacă e trăită în libertate, unicitate și iubire.

Maia Morgenstern m-a demolat ca spectator și reclădit ca om. Mi-a acaparat creierul cu subtilitatea umorului, corpul, într-un exercițiu de mimetism, a preluat toată energia ce venea din scenă și a început să vibreze, iar sufletul s-a refăcut cu un implant de sinceritate și emoție din mesajul actului final.

Cu: Maia MORGENSTERN, Victoria DICU

Regia: Radu Beligan

Traducerea: Mona RADU

Scenografia: Puiu ANTEMIR

Muzica: Razvan Alexandru DIACONU

Durată: 1 h 30 min

Cei doi gentlemeni din Verona

601275_428592367233555_1464895060_n

Shakespeare s-a încălțat în Converse și a urcat pe scândura neagră a teatrului din Cluj-Napoca. A avut și motiv, la finele săptămânii ce tocmai s-a încheiat a avut loc premiera și cea de-a doua reprezentație a spectacolului “Cei doi gentlemeni din Verona”, ce are drept punct de pornire textul dramaturgului britanic.

Deodată marele, genialul și inabordabilul Shakespeare devine Willy, un amic de-al nostru, cel pe care îți permiti să-l tragi de păr sau să il întinzi cu placa, dar cu toate astea nu-i îndrepti mintea creață.

Spun asta pentru că într-o abordare dureros de actuală punerea în scenă se afișează drept o comedie, însă una la fel de amară ca o înghițitură de espresso în care ai uitat să pui zahăr. Presărat cu mici dulcegării satirice spectacolul aduce în prim plan relațiile interumane, fie ele de prietenie sau de cuplu, a zilelor noastre, la fel de profunde și statornice ca aprecierea garantată de un like.

Amorezii vechilor curți, cei ce-și parfumau scrisorile cu lavandă și lacrimi naive de iubire, au dispărut. Bun venit în secolul vitrinelor! Mall-urile și clădirile de birouri sunt din sticlă, cafenelele și restaurantele au ferestre mari, prin care vrei nu vrei ești văzut, iar dormitoarele sunt postate în lenjerie și freamăt pe pereții lizibili și deinteresați ai facebook-ului.

Totul e transparent, se trăiește în aparent și ne expunem trufaș, mărșăluind captivi în propriile acvarii.

Spectacolul însă lasă loc de catalogare. Pentru marea majoritate a celor care vin pentru prima oară la teatru poate fi o imagine banală din cotidianul lor, motiv de râs isteric. Pentru spectatorii de duminică e cu siguranță o insultă adusă culturii clujene, ocazie cu care dau ușor ochii peste cap și oftează profund. Pentru consumatorul de teatru e un cumul de tușe ce conturează portretizant vulgul.

Poarta

Viața? Un lung șir de păcate. Un amalgam de nefericiri zâmbite, o adunătură de indivizi de care, forțându-ți condiția, te atașezi, dar în ochii cărora ești o unealtă, un profit, o plăcere terminată într-o vocală prelungă și nicidecum un scop, așa cum ți-ai dori. Continuă lectura