Țăranul român rămâne cumva peste timp fibra caracterului local. De la Ilie Moromete, la ciobanul moldovean din Miorița, la Ion, toți sunt oglinzi ale modului de a fi și a actiona, ce se păstrează neschimbat în linii mari pe acest pământ.
Inspirată din romanul „Moromeții” al lui Marin Preda, reprezentația propune întâlnirea între Cocoșilă (George Mihăiță) și Ilie Moromete (Marcel Iureș), care prin natura discuției și a faptelor ilustrate duc convenția într-un continuu prezent neschimbat.
Un Ilie Moromete lumânăratic, prelung ca ceara ce se scurge în noaptea de Înviere, deschide spectacolul „Păi…Despre ce vorbim noi aici, domnule?” de la teatrul Act. E o imagine de o duioșie fără de sfârsit. Ochii stafidiți și ridurile feței sunt expresia urmelor lăsate de sinusoidala vieții.
Discuția între cele două personaje se poartă într-un frust dezarmant. Când Moromete curios, iscoditor constată veșnicul decalaj față de țările civilizate, Cocoșilă răspunde abrupt „Pentru că suntem proști! „, punând accent pe educație, lasă ironic între paranteze așa zisa inteligență nativă. Așadar, Cocoșilă, pare a fi vocea conștiinței, un personaj care gravitează în jurul celuilalt ca un îndreptar moral. Un organ complementar lipsă în organismul românesc.
Nu cred că dependența de propria bătătură e o linie definitorie doar pentru noi, românii, dar starea de disconfort, de neadaptare, chiar dorința de întoarcere sunt mai acute decât la alte popoare.
Perimetrul curții este pentru țăranul impersonat de Iureș un fel de spațiu existențial primordial. Pasul făcut dincolo de gard pare în primă fază o părăsire a zonei de liniște, acolo unde nici mâncarea, nici băutura, nici politica nu-și schimbă gustul. Dar avansănd dincolo de gard și împlicit în spectacol gestul capătă noi valențe. Ajungem la însingurare, rememorare și luptă cu amintirile. E un moment în care simți nodul în gât și lacrimile bătrânilor ce-și văd astăzi nepoții în story-urile de pe rețelele de socializare. Același sentiment de neputință și regretul gândului că poate ar fi putut face mai mult.
Cărțile de memorii sau de istorie solicită timp pe care de cele mai multe ori societatea nu ni-l permite. Alergăm spre mai bine, mai mult, obosind zilnic spre un viitor captiv, ajungem să rostogolim datorii. Luați o pauză, mergeți la teatru, acolo unde singura datorie e să rostogolim memoriile personajelor, să învățăm din experiențele lor, să respirăm în întuneric clipa de liniște de la început, să ne ridicăm și să aplaudăm la final.
Blog Ionuț Giurca 