La răscruce de vânturi

Că-i vis sau iubire e tot una, îngeri și demoni te stăpânesc deopotrivă, rațiunea și tabieturile devin tabuuri, iar tabuurile se preschimbă-n tabieturi. Vorbele, ce odinioară îți erau rugoase, capătă sunetul unei lire de amor, iar glasul ei se aude mai clar decât mii de fecioare ce-ți murmură numele-n dor. Continuă lectura „La răscruce de vânturi”

Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?

Sunt bărbat! Eu sunt stâlpul, sunt falnic, am cap și stau drept, sunt mândru și orgolios, sunt luptător și cuceritor. Divinitatea însăși m-a încununat plămădindu-mă ca cel dintâi. Eu sunt 1! Dar oare cum să existe 1, fără 0? Tu această linie curbată ce conturează perfect nimicul. Deși o păstrez ca pe o taină, numărătoarea ar trebui să înceapă cu tine, pentru că tu îmi ești geneza, din tine pornesc, în jurul tău gravitez și tot tu îmi ești scut în fața infinitului negativ. De aceea îți recunosc supremația, femeie. Continuă lectura „Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?”

DADA Trans IT

Am anchilozat în propria osânză morală. Ne ridicăm cu greu și ne împiedicăm în dezinteresul provocat de lene și ținte minuscule. Facem cruce la intrarea în mall și ne închinăm în fața galantarului cu ceafă de porc. Suntem sterpi, avizi și manipulabili pentru că ne trăim fantasmele pe datorie. Continuă lectura „DADA Trans IT”

Hamlet

Sâmbătă, 19 fără 10, zumzet, forfotă, agitație crudă, vioiciune de toate felurile, oameni senini îmbrăcați elegant își împart complimente și apoi intră în clădirea Teatrului Național din Cluj-Napoca. Numai Hamlet, interpretat de actorul Cristian Grosu, pare a fi stingher rezemat de un perete. Răspunde cu un zâmbet saluturilor, trage adânc din țigară și odată cu fumul absoarbe și energia celor aflați pe treptele teatrului. Asta pentru că în 10 – 15 minute va avea nevoie de toată această energie pentru a putea să-și domine publicul spectator. Continuă lectura „Hamlet”

Zbor deasupra unui cuib de cuci

zbor

Cu pas înalt, hotărît, cercetînd şi încercînd să perceapă neînţelesul din jur. Aşa se preumbla actorul naţionalului clujean Ionuţ Caras pe lîngă mine şi prin mulţimea ignorantă din neştiinţă, grăbindu-se probabil spre repetiţiile spectacolului ce urma să fie peste două ore. Să fi fost 5, 5 si ceva, marţi după-masă, în faţa agenţiei de bilete, de unde tocmai ieşeam cu un prieten.

Ajuns mai devreme în sală, îmi ocup singuratic locul în cuibul de cuci al teatrului din Cluj şi admir fauna ce populează incinta. Lume pestriţă, de la cei ce te aştepţi să-i întîlneşti printre tarabele pieţei Mihai Viteazu, continuînd cu cele ce atîrnă accesoriu sîmbăta seara, cu un etaj mai sus, de gîtul vreunui omnipotent octogenar şi oameni.

Gongul sună, întunericul şi liniştea se aştern peste spectatori, în acelaşi timp se ridică cortina, se aprind reflectoarele şi începe descîntecul.

Intră Caras în scenă, de această dată în ipostaza delicventului McMurphy, ce-şi caută refugiul într-un ospiciu, în locul unei perioade de întemniţare. Moment în care am avut o revelaţie, persoana şi personajul se confundă, se suprapun întru identitate. McMurphy, un om liber prin definiţie, ce respinge tiparele şi-şi construieşte zilnic statuia propriului ego. Pentru el nu există asumarea destinului, încercînd să-şi depăşească condiţia va deveni mai mult decît o unealtă a societăţii. E model pentru aceia care pornesc orice discuţie cu subiecte pe care alţii le consideră tabu, pentru cei ce nu au prejudecăţi sau idei preconcepute.

Performing-ul artiştilor m-a transpus din imaginarul spectacolului în realitatea cotidiană. Acolo unde iubirea e doar o chestiune de satisfacere a propriului orgoliu sau o modalitate prin care să-ţi mulţumeşti cunoscuţii.

Regresul pe care civilizaţia contemporană îl resimte e mai degrabă rezultatul comodităţii şi al lăcomiei. Astfel democraţia stabileşte legi guvernate de bani şi modelează caractere cu acest unic etalon. Se nasc generaţii tot mai leneşe pentru care “a trăi” e sinonim cu “a avea”, cei ce au ca unic resort şi eliberare extrasul de cont.

Dar mai există speranţă! L-am văzut pe meşterul Ionuţ Caras zîmbind. Atunci cînd o sală plină s-a ridicat în picioare să-şi ovaţioneze proiecţia din oglinda artistică, într-o seară de marţi.

Deliruri

“Dacă vreodată vom ajunge la Oraş
vei vedea şi tu cum se deschid obloanele,
cum femeile aruncă în stradă aripile de îngeri rămase de la
masa de seară.” (Ion Mureșan)

60288_364885316937594_1504161670_n

Despărțite de un bulevard, în centrul Clujului stau față în față două clădiri ce propovăduiesc în esență acelasi lucru, viața. Privită din perspectiva bisericii ortodoxe viața-i doar o trecere spre eternitate, un popas în care spiritul prinde formă și-și dă dovada asumării greșelilor și a învățăturilor din trecut pentru a putea fi un exemplu de bunătate și iubire. În schimb teatrul surprinde viața ca moment, ca clipă a nemuririi, o reînviere a trupului și a sufletului din amorțeala cotidianului, rememorare a frumosului și proslăvire a decăderii.

Deliruri, spectacolul ce a fost prezentat publicului clujean în seara de duminică, 28 octombrie, pe scena Teatrului Național “Lucian Blaga”, pare a fi la o primă vedere un concert Ada Milea și Bobo Burlăcianu, bazat pe textele scrise de Ion Mureșan, cu acompaniament coregrafic și decoruri frumoase. Dacă ar fi fost doar atât aș fi plecat spre casă mulțumit, în schimb pe scândura neagră a teatrului s-a petrecut o reuniune a celor două entități paralele prezentate mai sus. Privit prin ochii mei toată această punere în scenă a fost o spovedanie a unui alcoolic, discursul unei mahmureli la senectute. Gunoi existențialist, trăiri diverse, iubiri trecute și neîmplinite, exorcizarea prin mângâiere a unei femei ce nu mai crede în propria frumusețe, libertinaj și decădere, viața ce putea să fie, irosită în favoarea viciului.

Un spectacol en passant ca și viața. Senzație ce o resimti ca spectator din mișcările, coregrafia și tumultul ce se reflectă spre exterior al Vavei Ștefănescu. Tragism cherchelit nu doar al protagonistei ci și al urmașilor, destinul fiindu-le îmbătat în viciul strămoșesc, născuți cu aripile retezate și cicatrizate de flăcările iadului ce va să fie.

P.S.: Pentru mine a fost un minus faptul că arta actorului Cristian Rigman a fost redusă la nivelul unui percuționist mediocru.

Gustavia

Reflectoarele se sting,  moment în care aplauzele explodează fie de bucurie, din politeţe sau pentru mirajul trăit. În sală se aprinde lumina, artistele vin in faţa scenei, fac multiple reverenţe dorind parcă să absoarbă întrega energie emanată de publicul spectator. Cortina se lasă, cele două protagoniste se retrag în întrunericul decorului şi încep discuţiile. Continuă lectura „Gustavia”