De-ți lași croiala să asude

Thomas SaliotCând zbor mă-nalț ca pescărușii
Spre norul de înghețată.
Zadarnic așteptam lângă fluturi
Zaharurile să se topească.

Cu luna îmi îngădui mijlocirea…
Chiar de cuvintele-ți sunt surde,
Continui să îmi porti de grijă
De-ți lași croiala să asude.

Doi licurici, ce nu-și aparțin,
Unesc bolta în amoruri de lumină rece.
Transpare viciul universului lucid
După ciocnirea celor două meteore.

Corabia simțirii nu-i un bir,
Deși mă birui cu fiecare mângâiere,
Iar cântul ielelor e cosmopolit delir
În nemurirea clipei de tăcere.

Mi-ați violat himera!

1958338_428308377304175_2115450371_n

Creioane absurde ne-au redesenat curtea
Bunicilor, pe tancuri, le-ați croit egalitatea.

Fiii lăcomiei și a iluzoriului suntem!
Curtea-i la fel de mică și ipotecat e zidul…
Casa vecinilor se năruie, naivi cei ce vă credem.
Scenariul e același, altul e doar stăpânul.

Scuzați-mi intruziunea, vocea deloc anostă.
Dați-ne droguri tari,
Antibiotice la răsuflarea voastră!
Generației mele i s-a violat himera!

Petrule, sfinți urmași ai!
Preoții nu se dezic de Mântuitor.
Încă proslăvesc adevărul, dă bine în difuzor.
Astăzi construiesc mântuirea
Megaloman din cărămida însângeraților.

Un sfert de secol mănânc ciocolată și-ți zic
Mamă, cât chin și tot nu sunt fiul
Pe care din lacrimi și iubire l-ai zidit.
Femeie ce-mi îngădui focul, gândul…
Nu sunt la fel cu cel de care te-ai îndrăgostit.

Mă hrănesc cu umbre, în intuneric mor,
De frig încremenit, cavoul de beton.

Murim de mult prea multe ori

1422403_375888445879502_593259367_n

Trăiesc în zona marginală a crezului
Aici pași spre înainte sunt zilele trăite.
Evoluția e lumina-n ceață a soarelui,
Nicidecum pavăză iernilor supraviețuite.

Travaliul e un exercițiu al rutinei,
Mai rar o cale de acces
Și-s mai degrabă dependent de vremuri
Decât de promisiunea verilor în exces.

Când Biserica Iubirii nu va propovădui frica
Și cozile cinstirii n-or fi cete de hapsâni,
Decidenți în factor nu va emana politica
Supuși în veci de pomană, slugă și stăpâni.

Actanți frenetici ai propriilor ființe,
Murim de mult prea multe ori.
Iar spre sfârșit, când adormirea vine
Puțin veridică e moartea tuturor.

În „V”-ul simţirii tale

"button up love" | Thomas Saliot
„Button up love” | Thomas Saliot

Perfecţiunea iubirii e…
Un triunghi echilateral.
Trăirea comună pulsează în bază,
Iar lateralele suntem noi,
Rătăcitori, ne întâlnim undeva,
În calea noastră către înalt.
Din orice unghi roteşti triunghiul
El desenează un cerc, un infinit.
Şi doar orgoliul congruentelor noastre
Îl prefac dreptunghic sau obtuz.
Acum trăiesc într-o geometrie dezordonată.
Locuind în punct, reconstruiesc din memorii
Perimetrul poligonului regulat.
Nu-ţi cer triunghiuri amoroase,
Ci doar să-mi retrasezi soarta,
Reaşezându-mi dreapta obţinută
În „V”-ul simţirii tale.

Două scame într-un vers

"I love you to" by  Thomas Saliot
„I love you too” by Thomas Saliot

E un Dumnezeu al iubirii
În fiecare dintre noi
Și un Zeu păgân al fericirii
Suspendat în întruparea celor goi.

Cântărește-mi răsuflarea în miez de lună,
Regrete, gânduri, la toate aș renunța,
Un ghem de vise din ceruri îmi răsună
Tu adormită, animalul firii tremura.

Haide să trăim urât, iubito
Urâți murim în lumea frumoșilor naivi,
Păstrând încă taina ce am moștenit-o.
Profit nu vreau din comerțul clipei speculativ!

Ce nemaipomenită aiureală!

cna afisOrice individ are dreptul la revoltă. Că e stigăt amplificat de-o portavoce în piața publică sau urlet al neputinței perfect interiorizat, e o chestiune de alegere personală.

La fel fiecare generație are dreptul la revoluție, în definitiv asta îi plasează în istorie, astfel își afirmă tinerețea și își câștigă un cotlon în mentalul colectiv ce va dăinui veacurilor. Pe lângă rolul său istoric, fiecare mișcare de stradă dă un sens multor indivizi care nu s-ar face altfel remarcați în societate. Ajung să fie identificați cu evenimentul și astfel orgoliul nu le mai putrezește în anonimat. Aceste persoane care mărşăluiesc nu cred în dualism sau pluralism ori în libertatea unei opinii contrare. Cuceresc caldarâmul cu un crez pe steag și-n voce, devenind tot mai agresive dacă cineva își permite să rămână indiferent la acţiunile lor sau să varieze de la subiect. Protestatarii cântă-n cor, de o manieră impunătoare, refrene impuse. Au vârsta marilor speranțe, cea care îngăduie timp pentru vindecarea deziluziei. Cetatea manechinelor colcăie de farisei și de interesați smeriți.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto: Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto: Nicu Cherciu

Deși granițele au rămas undeva în formalul națiunilor și omenirea e mai compactă ca niciodată, se păstrează un vid între individ și societate. Lumea are nevoie acută de povești în care să mai creadă, să retrăiască anii eliberatori ai copilăriei, de modele pe care să le urmeze.

Fără un orizont bine delimitat, sistemul nu se mai obosește să proclame utopii de genul egalitarismului comunist sau a omnipotentului vizionar capitalist. În matca asfaltată, în care trăim, există o singură momeală, banii. Ei sunt ombilicul angoaselor, încrâncenărilor, frustrărilor, a ochilor încercănați și a neîmplinirilor cotidiene. Totodată ei sunt motivul pentru care vuietul străzii se aude mai degrabă ca murmurul unui orgasm neîncheiat. Toată energia desfătării carnale e pusă astăzi în slujba lacomelor pofte financiare. Voluptoasele luni din zodia Androginului s-au prefăcut în nopți albe, de nesomn și îngândurare.

E ora vecerniei, ciori zboară din clopotnița catedralei croncănind a toamnă. La cina mea de taină mi-am vândut iubirea pentru un pumn de arginți. Banii i-am învestit în piatră, am cumpărat zidurile ce mă protejează de toată agitația exterioară.

În salturile mele nocturne, cobor și urc spre întuneric, în înaltul mântuitor al astrelor. Doar în răstimpul acesta pământesc mă las involuntar înconjurat de voci, chipuri comune ce se pierd în mulțime odată ce repetă aceleași credințe, în obsesia lor de a se ști ascultați și a se face înteleși. Uneori mă identific cu ei, par a fi glasuri ce izvorăsc din mine, dar prind formă și capătă caracter distinct imediat ce cuvântul e rostit. Nu pot fi de acord cu indivizi care nu-și asumă hoția și impotența în luare unor decizii civilizate și folosesc animale cum sunt câinii ca pe niște mopuri cu care să şteargă sângele nevinovat.

"Ce nemaipomenită aiureală!" foto : Nicu Cherciu
„Ce nemaipomenită aiureală!” foto : Nicu Cherciu

Vicii? Îmi place coniacul. Dar așa cum el poartă amintirea vinului ce se putea sfârși pe buzele vreunei femei, așa și eu mă las pradă așternuturilor ce-mi bântuie memoria fostelor iubiri.

Iată-mă rămas în universul meu solitar cu o ultimă certitudine, cea cu care m-am născut, moartea. Bine, eu îi mai spun și portăreasă. Deși toți îmi zic să mă feresc, doar ea mă mai hrănește rostind adevăruri ce altminteri rămân adânc dosite în sertarele ființei, în cel ce mai crede în mirajul nemuririi.

Acesta pare a fi discursul Personajului din „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugène Ionesco, trecut prin compozitul artistic al regizorului Silviu Purcărete. Spectacolul a avut premiera în seara de joi, 3 octombrie 2013, la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

O creaţie care ademeneşte prin imaginar şi contemporaneitate, prin comicul caricatural, abordând deopotrivă eterna temere a omenirii, singurătatea, cât şi evenimente de dată recentă, tensiunile unei generaţii asexuate ce-şi drege neliniştea în spaţii virtuale ale nepăsării mimate. Dintr-un expozeu de modele plastifiate, decorul rupt din concretul abrutizat, răzbate manifestul actorilor ce te poartă într-un vertij de situaţii diverse provocate de personaje multiplicate.

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Asistent de regie: Cristian Luchian

Distribuţia: Cornel Răileanu, Anca Hanu, Ionuţ Caras, Irina Wintze, Romina Merei, Cristian Grosu, Patricia Brad, Cristian Rigman, Ramona Atănăsoaie, Cătălin Herlo, Silvius Iorga şi Matei Rotaru

Dumnezeu prădat de iubire

dpdi

Orice creator renunță la parte din sine pentru operă.
La fel a făcut și Dumnezeu lăsându-i lui Adam iubirea,
În forma sa concretă femeia, Eva
Și dragostea de sine ca forță motrică spirituală.
Apoi a jertfit trup din duhul său
Pentru a ierta păcatul și a-și desăvârși creația.
Arătându-le astfel oamenilor calea cea dreaptă, a mântuirii.

Cum o fi trăit Tatăl, în eternitatea sa, golit de simțire?
A înghețat și a ars, a înmugurit și a plâns rugina în pustiire.

Până-ntr-o zi din epoca concretului,
Când darul nemuririi capătă măsură,
Voaior se arată a fi și Împăratul cerului.

„-Hai să ne întoarcem la origini,
Cât e lumină să strâng orice opreliști,
Fiecare lemn ce-mi împiedică devenirea,
Să le adun grămadă și la crepuscul
Să-ți aprind focul.
Tu să-l sufli și să-mi gătești firea.”

„-Ce colivie vicleană ți-au devenit brațele
Când eu sunt pasăre cu zborul înalt,
Hățis de dulci amoruri neîndrăznite,
Mijlocul mi-e închisoare cu lacăt de smarald.”

„-De-aș fi poet aș vrea să scriu versul
Care să-ți tatueze coapsa și sufletul.”

„-Suflet? Port doar o temniță de liliac,
Un desiș cu mii de aripi
În culori, parfum și lacrimi,
Ce-ți preschimbă pofta-n leac.”

Văzându-se astfel de iubire prădat
Zeul se-ntoarce în paradisul promis,
În lanul său cu flori de mac
Și al lor somptuos nou vis.