Viața în comunități mici, în special în orașele de până în 100.000 de locuitori naște frustrări. E complicat când te naști într-o astfel de zonă, acolo unde doar o pătură de îmbogățiți, conectați politic la bugetul local, plus elita bugetară de prin poliție, magistratură, spitale nu-și pun problema zilei de mâine și dacă nu mâine, poate a unui viitor apropiat incert, strâmtorat financiar, închis ca unghiuri de dezvoltare personală locală. Astfel de zone pustiite pot limita perspectivele unui tânăr, mai ales dacă acesta se scaldă în zeama acră a frustrărilor unui părinte. Mai mult, dacă are nenorocul să rămână captiv în micicea viziunii aceluiași părinte hiperprotectiv, care își face scop în viață din a-i găsi odraslei un loc călduț, atât cât să nu moară, unul de singurătate la bătrânețe și celălălt în viața pentru care încă nu e pregătit. Sau mai rău, dacă adolescentul ține drept primul drum ce-i iese în cale, cel al unor prieteni cu părinții mai sus menționați, care au deja culcușul pregătit și ajunge să își mestece măselele frenetic a sărăcie după prima brazdă trasă.

Dar nu despre sărăcie vreau să scriu, ci despre îndestularea depresivă a marilor orașe. Sună trist, dur, poate, dar e o descriere ce își găsește explicație în claxoanele și înjurăturile în pragul psihozei de la 6, 7 dimineața. Pentru un om cu o viață apropiată de ceea ce numim normal, pare să nu existe explicație logică pentru un astfel de comportament. Nelocuind tot restul vieții în izolare, proaspăt trezit, cu cel mult o cafea si două îmbucături mestecate în fugă, cu un copil, doi, pe bancheta din spate și eventual soția în dreapta, cu muzica dată sus încercând să-ți stimuleze răsăritul, nu ai cum să ai acest prim instinct, doar dacă ceva te apasă, dacă ești nesigur, dacă tot ce te înconjoară e instabil. Viața marilor orașe e o himeră, amestec de oportunități, hipertensiune, mult junk-food, program cu ore fixe, bani, obezitate, stres, depresii, mize și caractere mărunte, droguri, orgoliu, infidelitate, prosperitate, termene limită, imagine, egocentrism și dopamină.

 O adunătură de indivizi care urcă constant pe scara ierarhică, fie că își doresc sau nu, fie că sunt pregătiți sau doar acoperă unele goluri organizaționale. Iar un fluturaș cu un 0 în plus e greu de manageriat, un cuțit cu două tăișuri, pe plan personal aduce un nivel de viață nesperat, un sentiment că așa va fi mereu, o normalitate aparentă a creșterii continue, plus vacanțe care îndulcesc zâmbete și cadouri care pronunță mai des sentimente de iubire, în schimb pe plan profesional sindromul impostorului te face să te simți sufocat dacă arzi etape, dacă pregătirea și dimensiunile tale caracteriale sunt paralele cu fișele posturilor care se tot schimbă.

Văzând zilnic astfel de apucături, tipul aceasta de societate ce își construiește stima de sine în Instagram, care desenează copiilor curcubee compensatorii în culorile Jordanilor, ajungi să cauți modele, spații de liniște, locuri în care să-ți canalizezi energia, fie că e sport, citit sau introspecție. Când ceea ce ești nu rezonează cu mare parte din exterior și cu toate acestea găsești tot mai mult din metehnele altora în tine, capul ajunge să-ți devină o moară care mărunțește continuu reproșuri. Ai multe întrebări, cum să devii mai bun ca tată, soț, fiu, tehnician, prieten? Cum să-ți organizezi timpul? Cum și mai ales când să faci sport? Ce, când și cât să mănânci, atunci când vrei să-ți protejezi inima? Când să te și odihnești?

Și vine sărbătoarea Paștelui, pe care o trăiesc la fel de apăsat și înversunat, domolit doar de respectul purtat amintirilor dulci ale copilăriei, pască, zori și lumină în diminețile sărbătorilor de atunci, în biserica din cimitirul satului, o comuniune greu de cuprins în cuvinte. Grație aceleiași amintiri, adultul de azi cu ochii împăienjeniți s-a îmbrăcat frumos la fel cum o făcea copilul de atunci și urcă Dealul Mitropoliei. Și rămân la fel de cărtitor, comentând parcă mai puțin cu fiecare pas urcat până în curtea bisericii patriarhale. Găsesc loc în curte, vine lume multă, primesc lumina, pleacă multă lume și locul capătă magnetism. Și cu fiecare minut în plus, vin noi și noi valuri de liniște. Claritate în gânduri nerugată, neimpusă, netrăită de ceva timp.

Nu trec multe zile și din iPad se aude emisiunea “România, te iubesc!” de la Sihăstria Putnei. În timp ce munceam ceva prin casă, trec pe lângă urechi cuvintele părintelui stareț de acolo “Cum trăiește un monah? 8 ore rugăciune, 8 ore ascultare, 8 ore odihnă. Dar cum? 8 ore de rugăciune, lectură duhovnicească și metanii care se fac în biserică, 8 ore de ascultare înseamnă timp de muncă în folosul obștii de care aparții și cele 8 ore de odihnă înseamnă timp de somn, dar mai ales timp pentru lecturi duhovnicești.” Pun stop și repet răspunsul înaltului prelat și îmi răspund în cap, 8 ore de petrecut în și pentru familie, 8 ore de muncă, 8 ore pentru somn, sport și citit lucruri care te ajută să te dezvolti. Sigur că zi de zi pot apărea variații, dar toată această logică îți pune ordine în organizarea zilnică. Un alt tânăr călugăr este întrebat “Ce ți s-a părut cel mai greu în mănăstire? La început, tăierea voii!” Păi nu înseamnă viața de familie o perpetuă tăiere a voii? Nu cumva e nevoie din partea părinților să-și taie din timpul de odihnă, din tabieturile vieții de dinainte, practic reînvață să trăiască pentru o viață nouă, în scurt timp află și pun în practică despre cele necesare pentru a întreține bunăstarea și echilibrul familiei. Apoi curge emisiunea și alte conferințe și predici și curg răspunsurile părintelui Hrisostom Rădășanu care liniștește cu vorba și ridică ceața ultimilor ani vorbind despre cum să îți găsești locul și cum familia e singurul vehicul al mântuirii, al sensului vieții de acum și din veșnicie. Și îl descopăr pe părintele Teologos din muntele Athos care vorbește despre actul Facerii, al creației Omului ca o minte gigantică comună, iar fiecare pesoană este parte a ei și cunoaște gândul celuilalt, în timp real, conlucrând cu un limbaj comun, în același scop pentru veșnicie. Si eu naiv eram fermecat de îndumnezeirea individualistă, prin forțe proprii propusă de Harrari în “Homo Deus”.

Au fost duminici până acum și vor fi duminici și de acum încolo, dar sentimentul ăsta pe care ți-l dau razele unei dimineți de duminică, soarele unui București care pare că-și trage sufletul, copilul molfăie pofticios dintr-un baton cu ovăz și ciocolată, se aude corul bărbătesc, puternic, înăltător și sorbi dintr-o cafea în curtea mănăstirii Radu Vodă. E liniște!