Orice creator renunță la parte din sine pentru operă.
La fel a făcut și Dumnezeu lăsându-i lui Adam iubirea,
În forma sa concretă femeia, Eva
Și dragostea de sine ca forță motrică spirituală.
Apoi a jertfit trup din duhul său
Pentru a ierta păcatul și a-și desăvârși creația.
Arătându-le astfel oamenilor calea cea dreaptă, a mântuirii.

Cum o fi trăit Tatăl, în eternitatea sa, golit de simțire?
A înghețat și a ars, a înmugurit și a plâns rugina în pustiire.

Până-ntr-o zi din epoca concretului,
Când darul nemuririi capătă măsură,
Voaior se arată a fi și Împăratul cerului.

„-Hai să ne întoarcem la origini,
Cât e lumină să strâng orice opreliști,
Fiecare lemn ce-mi împiedică devenirea,
Să le adun grămadă și la crepuscul
Să-ți aprind focul.
Tu să-l sufli și să-mi gătești firea.”

„-Ce colivie vicleană ți-au devenit brațele
Când eu sunt pasăre cu zborul înalt,
Hățis de dulci amoruri neîndrăznite,
Mijlocul mi-e închisoare cu lacăt de smarald.”

„-De-aș fi poet aș vrea să scriu versul
Care să-ți tatueze coapsa și sufletul.”

„-Suflet? Port doar o temniță de liliac,
Un desiș cu mii de aripi
În culori, parfum și lacrimi,
Ce-ți preschimbă pofta-n leac.”

Văzându-se astfel de iubire prădat
Zeul se-ntoarce în paradisul promis,
În lanul său cu flori de mac
Și al lor somptuos nou vis.